Există un fenomen care pare să fi prins rădăcini adânci în mentalul colectiv românesc post-decembrist: ideea că fericirea și succesul se găsesc doar dincolo de granițe. Așa se face că, pentru unii părinți, trimisul copilului la studii în străinătate nu mai e doar o opțiune educațională, ci o marcă de statut, o carte de vizită pentru vecini, rubedenii și rețelele de socializare.
Dar ce se întâmplă când alegerea se dovedește a fi mai degrabă o investiție în vanitate decât în competență? Când diploma obținută cu eforturi financiare uriașe ajunge să fie, la întoarcere, doar o hârtie frumos plastifiată, fără vreo valoare reală pe piața muncii?
Tot mai mulți tineri ajung să urmeze cursuri în domenii „creative”, „contemporane”, „artistice” – pe scurt, la modă – pentru care admiterea e simplă, iar materia „prietenoasă”. Sună bine: design vizual, fotografie conceptuală, studii de gen, „performance art” sau managementul emoțiilor în spații culturale. Ce nu se spune suficient de clar este că aceste trasee educaționale, odată finalizate, oferă rareori un drum concret spre o profesie sustenabilă.
Diploma ca amuletă socială
Pentru mulți, alegerea nu e despre pasiune sau viitor, ci despre cum dă în poză. Când o diplomă de licență ajunge să fie tratată ca o medalie pentru mândria de familie, nu ca o unealtă pentru o carieră, ceva se pierde pe drum. Mai exact: timpul, banii și uneori echilibrul emoțional al tânărului.
Ce nu se spune în broșurile lucioase ale universităților din afară este că multe dintre aceste instituții funcționează – în mod cât se poate de legitim, de altfel – ca afaceri. Oferă ce se cere, nu ce se cerește. Iar dacă moda e să înveți „psihologia culorilor în societățile post-industriale”, vor construi rapid un program exact pe această temă. Cererea dictează oferta – nu calitatea.