Viața religioasă

Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel stau îmbrăţişaţi peste vremuri în laturile unei icoane pictate sub inspiraţia Duhului.  Sunt două tipologii umane diferite, două caractere puternice, unite  în același duh al credințe. Au avut proveniențe și preocupări anterioare apostolatului diferite, au ajuns la Hristos în chip diferit, dar au împărășit cu tot sufletul și cu toată energia trupului misiunea apostolică, fiind neobosiţi mesageri ai glasului divin, până la „marginile lumii“.

Pe ambii Mântuitorul Hristos i-a salvat de cotidian şi le-a dat veşnicia. Pe ambii i-a întors de pe drumul lor, pe drumul Lui! Pe ambii i-a iertat pentru slăbiciunile lor…deși greșelile păreau de ne iertat …Petru, ca un novice lipsit de personalitate și bântuit de frică s-a lepădat de Hristos, iar Pavel, tânărul și înfocatul persecutor, era capabil să lovească cu “piciorul în țepusă” persecutând creștini.

Dovada veşniciei la care i-a făcut părtași Dumnezeu este prezenţa în calendarul creştin şi cinstirea lor în întreaga lume, în veci.

Mântutorul le-a schimbat viața. Petru a fost scos din platitudinea unei vieţi în așteptare. Căuta permanent, cu mrejele și undițele sale, hrana cea de fiecare zi, iar, adânc în sufletul său, aştepta mai mult, aştepta pe Mesia. Mântuitorul i-a implinit căutarea, zicându-i: „Vino după Mine!“ Şi a mers! A mers cu străşnicie. L-a urmat pe Hristos. L-a slujit. I-a sorbit cuvintele. I-a făgăduit credinţă, mai mult decât toţi ceilalţi. S-a lepădat, el, tocmai el, cel mai voluntar şi mai vârstnic dintre apostoli. A fost iertat. Şi apoi, neîncetat, fără odihnă, şi-a desăvârşit misiunea de pescar de oameni, umplând mrejele de suflete salvate, de suflete dăruite Stăpânului Cerului.

Cu un alt traiect, Sfântul Apostol Pavel, mare persecutor al creştinilor, devine atlet al lui Hristos. Personalitate ce a uimit veacurile şi timpurile, Sfântul Pavel a fost apostolul de pe urmă care a devenit cel dintâi, împlinind cuvintele Scripturii. Transfomarea vieţii sale a inspirat scriitori creştini în fiecare epocă. Întoarcerea vieții lui este dovada concludentă a unei schimbări interioare, pe care omul nu o poate realiza cu adevărat decât atunci când se întâlneşte cu divinul. Altfel, fără mana divină, omul poate trăi o schimbare amenințată în permanență de efemeritate. Până la drumul Damascului când s-a interesectat cu Hristos, Pavel a lovit „cu piciorul în ţepuşă“. Era cuprins în peregrinările sale, asemenea fiului risipitor care și-a venit in sine la un moment dat, mai mult de dorul căutării, nu al negării. Iar frământarea sa efervescentă l-a făcut pe Iisus să-i arate aceiaşi cale ca a fratelui său de apostolat – drumul veşniciei. Împarte acum acelaşi loc în calendar cu Sfântul Apostol Petru. Şi Iisus străluceşte prin ambii.

Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli aduce aminte de acele zile de fierbinte înflăcărare spirituală, pe care le-a trăit Biserica Domnului Hristos la începuturile ei. Trebuind să se desprindă de sinagogă şi să iasă din matca iudaică, pentru ca să intre pe făgaşuri proprii, Biserica, născută de curând, la Cincizecime, şi-a trimis mesagerii în toate laturile pământului, ca să propovăduiască Evanghelia la toată zidirea. Calea pe care trebuiau să meargă noii trimişi era grea dar limpede. Urmau să ducă mesajul păcii lui Hristos care „covârşeşte toată mintea“, sub scutul iubirii.

Pentru ceea ce aveau să lucreze apostolii în lume, când Învăţătorul n-avea să mai fie cu ei, Mântuitorul dăduse o poruncă: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt“ (Matei 28, 19). Aceasta era porunca apostoliei, era porunca trimiterii la propovăduire… Şi Mântuitorul adăugase: „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“ (Matei 10, 16). Acest cuvânt prevenitor, care suna ca o profeţie, putea să umple de groază sufletele celor trimişi la propovăduire. Dar, curând, Domnul Iisus le-a sporit curajul, încredinţându-i că le va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, şi Acela îi va învăţa ce să facă (Ioan 15, 26). Celor trimişi, Iisus le-a mai dat şi un sfat: „să nu luaţi cu voi nici traistă şi nici toiag“ (Matei 10, 10). Aveau de dus lumii infinit mai mult…

Iată, deci, în ce condiţii şi cu ce perspective se deschidea marea epopee a încreştinării lumii, marea operă de împământenire a Bisericii Domnului Hristos! Cine ar fi avut curaj să pornească la drum, cui îi surâdea o asemenea privelişte?! Dacă noi am fi trimiși astăzi la drum prin lume cum am fi răspuns!?Cât curaj am fi avut!?

Au demonstrat! Curajul n-a le-a lipsit! În ziua Pogorârii, când peste capetele plecate de spaimă ale ucenicilor s-a oprit puterea Duhului Sfânt, văzută în chip de limbi de foc, atunci, ca într-o fulgerare, frunţile apostolilor s-au ridicat hotărâte, minţile s-au luminat, lăsând să curgă în adâncul conştiinţelor izvoarele înţelepciunii, iar limbile dezlegate s-au înmiresmat de darul vorbirii, începând a grăi după gândurile curate ale divinului lor Învăţător. Rupând zăgazurile spaimei, apostolii ieşiră în mijlocul mulţimii şi, dintre ei, ridică glas bătrânul apostol Chefa, pescarul din Betsaida Galileii, cel numit Piatră pentru tăria credinţei lui. Cartea intitulată „Faptele Apostolilor“ a păstrat până azi cuvântarea rostită atunci de Apostolul Petru. El a zis: „Bărbaţi fraţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu cu puteri, minuni şi semne pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul vostru,… pe Acesta… voi L-aţi luat şi L-aţi omorât, răstignindu-L prin mâinile celor fărădelege. Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat…“ (2, 22-25).

Înspăimântată de aceste cuvinte adevărate şi îndrăzneţe, mulţimea întrebă: „«Ce să facem?» Şi Petru le-a zis: «Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre»“ (2, 38).

Acesta era Petru! Curajos şi înflăcărat de rostul misiunii sale. Asumându-şi cu tărie şi convingere răspunderile apostoliei, va duce până la capăt porunca Domnului, răspândind cuvântul învăţăturii la toată zidirea: Pontul, Galatia, Capadocia, Asia, Bitinia şi, în cele din urmă, Roma. În toate aceste locuri a răsunat glasul cuvântului său. Nesfârşite şiraguri de suflete au sporit numărul iubitorilor de Hristos, făcând să crească curatul edificiu al Bisericii creştine. Petru, cel care mărturisise dumnezeirea lui Hristos în faţa ucenicilor, mergea acum în cetatea eternă, mergea la Roma imperială, el un pescar din Iudeea, înfrunta pe marele preot al păgânismului roman, care era însuşi împăratul. Pescarul gângav şi neştiutor de carte de pe lacul Ghenizaretului va rosti la Roma cuvântul adevărului şi va înfrunta pe „ritorii cei mult vorbitori“, biruindu-i nu cu meşteşugul sau farmecul cuvintelor, ci cu tăria nezdruncinată a convingerii sale şi cu argumentul suprem – Iisus cel Înviat, argument pe Care nu poate nimeni, niciodată, să-L biruiască. Mulți au încercat dar…țepușa a fost prea ascuțită.

Călătoriile și cuvintele apostolului  Petru au cules suflete pentru Împărăţie. Pe acestea le-a primit Hristos ca pe o ofrandă scumpă şi nepieritoare. Toată căldura cuvântului său şi înflăcărarea de propovăduitor al Evangheliei veneau din darul divin al Duhului Sfânt, Care a făcut din pescari apostoli,  din păgâni mucenici şi din propria experienţă alături de Mântuitorul. El L-a văzut, L-a ascult, I-a făgăduit credinţă, L-a urmat, a stat la picioarele Sale, a fost martor al Lui, iar acum acest izvor al mărturisirii abunda, fără să poată fi oprit de vreo retorică a timpului. Petru ştia ce-l aşteaptă, ştia ce are să se întâmple cu el. Nu uitase cuvântul spus de Domnul: „vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“. Dar ştia şi ce comoară poartă cu el, bogăţie pe care trebuia să o împartă cu generozitate celorlalţi.

S-a întâmplat atunci ca de multe ori în istorie, cand destinul popoarelor încape pe mâini murdare și fără conștiință. Împăratul, ne având valori morale, a preferat să ucidă dreptatea în locul promovării unei morale care să salveze societatea timpului. Roma păgână era degradată moral și nu avea curajul opoziției în confruntarea cu un lider degenerat, corput și samavolic. Simțea nevoia de revigorarea, de salvare din naufragiu, dar nu se putea reface pe vehile fundamente putrede.  Avea nevoie de lumina lui Hristos, însă, conducătorul de atunci, obliga poporul să rămână în mocirla unde se simțea el bine, în loc să fie demn de locul pe care i l-a hărăzit istoria și să pună temelii unei noi societăți. A preferat persecutarea conştiinţelor curate care doreau renaşterea lumii sub binecuvântarea lui Hristos. Nero, tristă figură, urmaş palid al vredniciei unor cezari ce au adus faima istoricei cetăţi, a declanşat o persecuţie a cărei cruzime barbară este greu de imaginat astăzi. În forum, în circuri, în arene, prin pieţele publice, trupurile creştinilor erau sfărâmate în obezi, rupte de colţii fiarelor sălbatice sau înjunghiate de gladiatorii plătiţi sau siliţi să ucidă. În grădinile lui Nero, petrecerile erau luminate seara de trupurile creştinilor, care ardeau ca nişte torţe vii. În această prigoană a morţii căzu şi bătrânul apostol Petru, răstignit la Roma pe o cruce cu capul în jos, aşa cum a cerut, din smerenie, pentru a nu avea el, care într-un moment de rătăcire s-a înstrăinat, aceiaşi moarte ca Învăţătorul.

Aşa cum spuneam dintru început, pe altă cale şi după alte rosturi pornea pe acelaş drum al propovăduirii un alt înflăcărat slujitor al Domnului Hristos, marele, învăţatul şi de nimic biruitul Apostol Pavel din Tarsul Ciliciei. Colosală figură sfântă! Vas ales al lui Hristos! Pavel a inspirat mii de pagini peste milenii. Viaţa lui este greu de prins în sinteze!

De aceea, fac referire doar la ceea ce spune el însuşi despre sine şi despre învăţătura sa. El zice: „Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om, pentru că eu nici n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit doară de purtarea mea de altădată întru iudaism, că peste măsură prigoneam Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam, şi spoream în iudaism mai mult decât cei ce erau de vârsta mea în neamul meu, ca nimeni altul fiind eu râvnitor al predaniilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Cel ce m-a ales încă din pântecele mamei mele şi m-a chemat, prin harul Său, ca  întru mine să-L descopere pe Fiul Său, pentru ca eu să-L binevestesc la neamuri,… m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit în Ierusalim să-l văd pe Petru şi am rămas la el cincisprezece zile“ (Galateni 1, 11-18).

Aşadar, după propria mărturie, Pavel, apostol al neamurilor, ales să propovăduiască Evanghelia printre păgâni, era evreu de neam, dar născut cetăţean roman. Acest om învățat, pregătit să fie rabin, prigonitor aprig al creştinilor, ajunge slujitor şi propovăduitor al lui Hristos. În trei călătorii misionare, el colindă Asia Mică, Grecia, Macedonia, Iliria şi coboară la Roma. La Efes, la Colose, la Galata, la Corint, la Tesalonic, la Filipi, în Creta şi la Roma se aud paşii neobositului apostol şi răsună cuvântul înflăcăratului propovăduitor. Cheamă la credinţă, converteşte şi botează în numele lui Hristos. Pe rând iau naştere comunităţi creştine, se încheagă Biserica, sunt rânduiţi episcopi, preoţi şi diaconi.

Trimite îndrumări concrete, lămuriri despre credinţă, sfaturi morale şi reguli de organizare a Bisericii celor pe care i-a creştinat. Astfel au apărut cele 14 epistole sau scrisori, cuprinse toate în Sfânta Scriptură a Noului Testament. În ele se cuprinde toată gândirea apostolului, toată înţelepciunea lui şi priceperea de bun organizator al Bisericii.

Apostolul neamurilor nu a scăpat din vedere aspectele sociale, relaţionale şi chiar diplomatice, pe care creştinul trebuie să le aibă cu societatea timpului său.

Pe creştini îi învaţă să fie muncitori, munca fiind legea omului. Îndemnând să nu fie încurajaţi cei leneşi, apostolul dă propriul său exemplu şi hotărăşte: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce“ (II Tesaloniceni 3, 10). În fapt, a dat exemplu personal. Nu a aștepta să fie întreținut de cineva sau să trăiască pe spezele comunităților, ci a muncit neîncetat. Era confecționer de corturi și trăia din munca sa. Minunat exemplu!

A susţinut principiul unităţii de familie, îndemnând pe soţi la iubirea nefăţarnică. Sunt cunoscute frumoasele cuvinte ce se citesc la nuntă: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum a iubit şi Hristos Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea, ca s-o sfinţească“ (Efeseni 5, 25-26).

Apostolul Pavel a afirmat, cel dintâi, principiul păcii universale şi al convieţuirii umane prin credinţă, contra separatismului şi a vrajbei dintre oameni: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat; deci, nu mai este nici iudeu, nici elin, nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, ci toţi una sunteţi în Hristos Iisus“ (Galateni 3, 27-28).

Dar ce nu se poate găsi în scrisorile lui Pavel? Nimic nu scapă înţeleptul apostol: sfătuieşte pe părinţi, îndeamnă pe copii, mustră pe păcătoşi, înfruntă pe cei orgolioşi, cheamă la credinţă, zideşte sufletele şi înalţă cugetele către Hristos.

El este primul glas care a cerut desfiinţarea robiei, a sclavei. Epistola sa către Filimon, pentru sclavul Onisim, este o carte a dezrobirii omului, a descătuşării lui din nedreapta şi inumana robie. Iar opera sa este fundamentul religios al prea-laicelor „drepturi ale omului“.

Dar grija marelui apostol s-a îndreptat şi asupra organizării Bisericii, cât şi asupra slujitorilor ei. „De pofteşte cineva episcopie (n.n. preoţie), bun lucru doreşte“, scrie el ucenicului său Timotei, pe care îl pusese episcop în Efes. „Trebuie însă să fie fără de prihană, bărbat al unei femei, veghetor asupră-şi, măsurat, cuviincios, primitor de străini, destoinic să-i înveţe pe alţii, nu beţiv, nu bătăuş, ci potolit, nu certăreţ, nu iubitor de argint, bine chivernisindu-şi casa lui, avându-şi copiii ascultători cu toată bunacuviinţă“ (I Timotei 3, 1-5). „Fă-te credincioşilor pildă în cuvânt, în purtare, în iubire, în duh, în credinţă, în curăţie… să te îndeletniceşti cu citirea, cu povăţuirea şi cu învăţătura“ (I Timotei 4, 12-13). „Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte; iar pe cei mai tineri, ca pe fraţi… Preoţii care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura“ (I Timotei 5, 1, 17).

Şi, peste toate acestea, pentru a înţelege sensibilitatea unică a Sfântului Pavel, nu pot fi omise cuvintele cu valoare de imn al dragostei creştine, al dragostei de om şi de Dumnezeu:

De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Și de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să fie ars, dar dacă dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Dragostea nu cade niciodată “ (I Corinteni 13, 1-8).

Cu dragoste în suflet şi-a purtat paşii prin colbul lumii de atunci. Neobosit a alergat să primească cununa. Iar atunci când mai marii vremii în loc de cununa biruinţei i-au dat-o pe cea martirajului, a primit-o şi pe aceasta cu dragoste, fiind pregătit pentru dreapta judecată.

Scrie ucenicului său Timotei: „Că eu de-acum sânger spre jertfă şi vremea plecării mele din lume a sosit. Lupta cea bună am luptat, alergarea mi-am împlinit-o, credinţa am păzit-o. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător, în Ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce I-au iubit arătarea“ (II Timotei 4, 6-8).

Şi i s-a dat cununa dreptăţii divine, căci de la omul căzut ce putea aştepta?! În sângeroasa prigoană a lui Nero a căzut şi Pavel, tot la Roma, ca martir al credinţei în Iisus Hristos.

Aşa au trăit, au simţit şi au murit lumii de aici Petru şi Pavel! Două pietre de temelie ale Bisericii, doi stâlpi de nădejde ai învăţăturii lui Hristos, două făclii care s-au mistuit arzând, ca să lumineze, în veacul veacului, drumurile credinţei. Pe amândoi Biserica i-a pus alături şi-i cinsteşte cu evlavie.

https://paulnegoita.ro/2019/12/14/ganduri-si-rostiri-sfintii-apostoli-petru-si-pavel/



1 thought on “Sfinții Apostoli Petru și Pavel”

  1. „Mai ăntâi îngrijiți-vă de dragostea dintre voi căci dragostea acoperă mulțimea păcatelor”, spune Pavel în Epistola către romani descoperindu-ne calea fundamentală către pacea lumii, de care acum avem atât de multă nevoie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *