OMUL DIN SPATELE TRONULUI
Pe 20 iulie 1927, Ferdinand I al României se stingea, la nici 62 de ani. Domnea din anul 1914 și avusese o existență complicată. Destinat inițial unei cariere militare, soarta a dorit altfel și i-a fost dat să trăiască alături de noul său popor, experiența traumatizantă a perioadei 1916-1918, pentru ca în anul 1922 să fie încoronat la Alba-Iulia, rege al tuturor românilor. Adesea nedreptățit în percepția și aprecierile contemporanilor, considerat lipsit de personalitate și de voință, moale, defetist, fatalist, un biet încornorat cu urechile decolate, regele a fost în realitate un bărbat profund, de o erudiție substanțială, dar pe care nu și-o etala niciodată, însă care se evidenția din când în când. Fluent în câteva limbi moderne și clasice, un adevărat expert în botanică, cunoscător al istoriei universale, prețuitor avizat al literaturii europene, el a fost mai presus de toate un om al datoriei, un om de onoare autentic, identificat în mod total cu destinul țării sale de adopție- România. Să ridici armele împotriva țării tale natale (Germania), să accepți radierea din linia de succesiune a familiei domnitoare a propriului tău fiu (viitorul rege Carol al-II-lea), să menții în toate manifestările publice un evident echilibru- sunt specifice unei personalități extrem de puternice și nicidecum dovezi de slăbiciune sau incompetență.În viața privată, fericirea i-a fost străină regelui Ferdinand. Marea pasiune pentru Elena Văcărescu nu s-a concretizat printr-o căsătorie, deși sentimentele i-au fost împărtășite. Carol I (unchiul său) a decis că acest cuplu nu putea forma o familie, fiind total nepotrivit sub aspectul etichetei și al intereselor politice ale Casei Regale. Pe regina Maria a iubit-o cu pasiune, însă partenera sa de viață l-a considerat (în cel mai bun caz) un bun amic și nicidecum un bărbat, pentru care putea nutri o mare dragoste. Erau prea diferiți din toate punctele de vedere, însă (spre cinstea lor) au știut să salveze aparențele față de opinia publică și s-au completat remarcabil pe plan politic, regina fiindu-i o colaboratoare și o consilieră neprețuită. Sub acest aspect, energia și optimismul ei debordant au produs adevărate minuni, mai cu seamă în perioada 1916-1920. Ca tată a suferit nespus din cauza inconsecvențelor și capriciilor principelui Carol, care s-a dovedit de timpuriu o fire dificilă. Cu inima grea a decis (cu largul concurs al liderului liberal Ionel Brătianu) să-l șteargă de la succesiune. Grav bolnav, regele Ferdinand devenise aproape o umbră care (nedorind să-i deranjeze cu prezența sa pe cei din jurul său) a preferat în ultimii ani ai vieții să petreacă multe ore singur, citind sau reflectând, ori privind pierdut frumusețea severă a munților din jurul Peleșului. Se spiritualizase, căpătase caracteristicile unui înțelept resemnat, care simțind că nu mai are multă vreme de petrecut pe acest pământ, se pregătea în tăcere pentru călătoria de Dincolo. Niciodată nu fusese locvace (mai cu seamă în public), iar această timiditate (pe care multe voci se grăbeau să o batjocorească) nu provenea dintr-o presupusă inferioritate intelectuală, ci- dintr-o superioară frumusețe interioară. Un observator atent i-ar fi detectat melancolia intensă ce-i însoțea fiecare clipire, fiecare mișcare. O tristețe imensă îl înconjura, ca o adevărată aură. A fost atacat și criticat în timpul vieții cu o plăcere drăcească, iar triumful a venit, când zgura suferințelor se fixase definitiv și-i cangrena ființa delicată. Mult prea delicat pentru un bărbat, dar nicidecum un personaj lipsit de demnitate , regele a fost un reflexiv, care trebuia să fie descoperit cu răbdare și migală. I-a fost străină meschinăria, a avut oroare de demagogie, de parada grotescă a vorbelor mari. Iubea esența, exprimarea concretă, tăcerea semnificativă. Modestia lui excesivă merita prin ea însăși o reverență și nicidecum o ironie . Departe de clișeele liderului popular (într-un sens grandios-superficial), Ferdinand a fost conducătorul care a domnit în spirit creștin, fără emfază și fără gesturi gratuite. Un patriot autentic și un mare rege, tocmai pentru că a avut puterea de a se învinge, în primul rând pe sine.
Cristian Sandache
