De la zicerea cine nu are bătrâni să-și cumpere, la vânzarea efectivă a bătrânilor către un loc unde urmează să li se închidă lumea, se pare că a fost doar un răgaz de câteva generații.
Nu știu alții cum sunt – vorba lui Creangă – însă eu îmi datorez într-o măsură importantă educația bunicilor mei. Nu am avut nici doică filipineză, nici baby sitter, ci o bunică, căreia multă vreme i-am spus mamă, care m-a … asumat și m-a crescut așa cum s-a priceput ea.
Nu avea carte multă, dar mi-a creat deprinderi fundamentale, care în lumea urbană unde am ajuns păreau desuete. Cu toate acestea, fiind bine construite în interiorul meu, niciodată nu le-am putut șterge. M-a învățat să dau sărut-mâna la toată lumea, fie bărbați fie femei, fie cunoscuți fie necunoscuți. O fac și astăzi și nu aș putea să nu o fac pentru că-i revăd chipul atunci când m-ar ispiti cel rău să-i uit învățătura. Nu mă mai adresez cu sărut-mâna bărbaților, cu excepția preoților mai în vârstă, însă femeilor așa mă adresez și astăzi. Faptul că sunt preot, nu mă oprește să o fac, pentru că mai înainte de a fi, am fost copil în casa bunicilor. Nu mai vorbesc despre instinctul de a saluta pe toată lumea. Evident, nu-i știu pe toți care mă știu și este firesc să fie așa, având în vedere expunerea publică. Însă salut fără să-mi fie jenă și fără să mă gândesc că poate nu-l cunosc pe cel salutat. Salut un om și este suficient. Am avut și priviri ciudate sau întrebări de tipul … mă cunoști de undeva? Dar aceste rare accidente nu m-au făcut să schimb ceva în comportament, pentru că nu am cum. M-aș întâlni cu chipul aspru, care-mi spunea: dacă aud că ai trecut pe lângă cineva și nu l-ai salut, te mănânc!
Nu vă imaginați că părinții nu le-au mai reproșat bunicilor că m-au alintat prea mult. Au făcut-o! Dar așa sunt bunicii și de aceea trebuie reconsiderați în familiile cu copiii. Nu fac zece bone cât o bunică, care poate nu lucrează atât de igienic, de .. profesionist. Sau poarte … poate vorbește cu dezacorduri și nu știe să-și învețe nepotul direct engleză. Însă bunica face totul să-și educe nepotul să nu-i facă de râs familia. Îl face om! Cu bunicii nepotul învață să iubească, să prețuiască, să înțeleagă bătrânețea, să priceapă pe ce lume trăiește. Nepotul află de unde vine și unde merge.
Nu mai vorbesc despre faptul că și bunicii au un mare folos din creșterea nepoților. E ultima realizare majoră a vieții lor! Îmi amintesc ultimele cuvinte ale bunicii mele. Era pe patul de spital. Mi-a prins mâna cu mâna-i osoasă și aspră printre marginile laterale de susținere și mi-a zis cu satisfacție: eu te-am crescut pe tine. Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la ea. Poți să uiți așa ceva? Poți să te mai schimbi la maturitate?
Sunt sigur că din generația noastră, mulți pot reproduce povestea aceasta. Ce se întâmplă cu noi astăzi? Copiii îi dăm pe mâna altora să-i crească și să pună ce pot și vor în ei, iar bătrânii îi ducem să moară înconjurați de chipuri străine, care l-a sfârșit ne dau un capăt de lumânare și spun: a murit cu lumânare.
O fi murit cu lumânare, dare la lumina lumânării ce chip au văzut? Probabil au întors fața în altă parte, au închis ochii, să nu-i fie perturbate amintirile de chipuri cu care nu au împărțit nimic toată viața și care, oricât de amabile ar fi, au deja în minte toate formalitățile administrative pentru … ocuparea locului care se va elibera în curând.
Sigur, de e cumplit să vedem pe cineva murind. Ne este frică, deși oamenii suferinzi și morții sunt cei mai inofensivi.
Ajungem să trăim teama, jena, nevoia de a ieși din situație și a lăsa pe alții cu cei se se sfârșesc, pentru că nu mai stăm destul unii cu alții, pentru că nu ne mai simțim suficient. Pentru că ne înstrăinăm unii de alții…
Nu doar copiii care nu cer bunicilor să-și crească nepoții pierd, ci și bunicii care evită să o facă, pe motiv că nu au timp. Ce valoare are timpul dacă nu-l dăruiești unei ramuri ale tale?! Poate că ți-au crescut bunicii copiii, de ce să nu fii și tu bunic adevărat, la rândul tău?
Situația bătrânilor în putere este diferită astăzi față de trecut. Au pensii și nu mai sunt nevoiți să facă gospodărie împreună cu copiii lor. În trecut contribuia fiecare cu ce putea. Tinerilor le creștea treptat forța, în timp ce bătrânii se retrăgeau lin din viață. Acum bunicii își pot permite o doză de … egoism, pentru că, cel puțin la momentul pensionării, nu au nevoie de nimeni.
Toate bune și frumoase, doar că puterile scad treptat și familia nu are legături suficient de puternice pentru a se susține. Așa apare azilul. Apare ca o consecință firească a slăbirii relațiilor de familie. Povestea cu îngrijirea mai bună …..poate fi reală, dar nefericită. Cine își dă casa lui, perna lui, locul lui …
Legătura dintre nepoți și bunici, îi saltă pe unii și-i ține pe ceilalți. Vă imaginați că dacă, prin absurd, părinții mei ar fi avut un gând să-mi înstrăineze bunicii, puteau să o facă de mine? Evident, că nu! Nu le puteam opune forță, dar îî țineam pe loc prin ceea ce am învățat și am trăit cu ei. Cum puteam să-mi înstrăineze cineva zâmbetul și jovialitatea bunicului meu, doar pentru că nu mai era tânăr și nu-și mai putea purta singur de grijă?!
Știu, viața este grea, dar nu este mai grea decât altă dată! Cred că trebuie reconsiderate relațiile de familie. Statul risipește enorm, dar nu investește nimic în familie. Aș susține bunicii care lucrează să poată să treacă la … munca de bunici. Aș susține bunicii care se implică în creșterea copiilor, pentru ca părinții lor să poată munci pentru PIB -ul țării. Nimic nu este mai valoros decât unitatea și sprijinul reciproc din familie.
Sigur, nu banii sunt cei care țin oamenii uniți, ci educația și dragostea dintre ei, însă pentru a elimina orice motiv, statul ar trebuie să susțină relația aceasta cu efecte educative extraordinare.
Dar până să așteptăm să ne facă sau să ne dea alții, să fim noi înțelepți și uniți. Suntem destructurați și suferim. Nu mai putem reface viața patriarhală a familiilor care locuiau câte patru generații împreună, însă nici nu e bine să ne pierdem unii de alții, să ne răcim unii de alții.
Nu uitați, ce semănăm aceea culegem. Mereu am considerat util să repet la biserică istoria cu fiul care și-a îndemnat tatăl să plece din casă, pe motiv că i se naște copil și nu mai au loc, iar tatăl a fost de acord, însă cu o singură condiție: să-l însoțească până la un anumit loc. Fiul a fost bucuros, dar a avut o curiozitate: de ce până acolo?! Pentru că tot până acolo l-am dus și eu pe tatăl meu , ia răspuns tatăl.
Paul Negoiță
https://paulnegoita.ro/2023/07/15/de-ce-nu-mai-avem-nevoie-de-batrani/
