Ion Iliescu s-a stins fără zgomot. Nu a fost anunț, nu a fost doliu național, nu au fost cortegii. Doar o discreție apăsătoare, aproape simbolică, în jurul morții celui care a deschis și închis epoci.
Dar poate că această tăcere spune ceva mai profund despre România de azi. Poate că nu doar un om a murit, ci și o generație de iluzii.
Medicul Iuliu Torje, ATI-ist român stabilit la Kassel, Germania, atrage atenția asupra unei realități care nu ține de istorie, ci de prezentul crud al spitalelor din România: după 35 de ani de la primele alegeri libere, România nu are încă o lege a îngrijirii paliative. Nu are un cadru legal care să spună cu demnitate: „E de ajuns. Lăsați-l să plece în pace.”
„Nu are o cultură medicală sau socială a limitării terapiilor invazive inutile. Nu are instrumente legale care să sprijine decizia de a lăsa un om să plece, liniștit, atunci când lupta s-a încheiat”, spune medicul Torje.
Și atunci te întrebi: cum s-a sfârșit viața lui Ion Iliescu? A fost intubat, înconjurat de aparate și tratamente absurde, într-un sistem care nu știe să spună „ajunge”? Sau a fost lăsat, în fine, să plece în liniște?
Poate că nu vom afla exact cum au fost ultimele sale clipe. Dar cazul său ne obligă să privim în oglindă: dacă nici pentru foștii președinți nu există o demnitate medicală a morții, ce șanse are un om simplu, într-un spital de provincie?
Adevărata moștenire a lui Ion Iliescu s-ar putea să nu stea în cărțile de istorie, ci în absențele sistemice care continuă să ne bântuie: lipsa unei legi a morții liniștite, lipsa curajului de a vorbi despre sfârșit cu luciditate și umanitate.
Și poate că, în cele din urmă, nu e vorba doar de Ion Iliescu. Ci de o întreagă Românie care nu știe nici să trăiască, nici să moară cu demnitate.