Nu-mi făcusem un plan riguros pentru ziua de azi. Doar știam că vreau să mă pierd puțin. Să las harta deoparte, să nu mai caut „obiective”, ci doar să merg unde mă poartă pașii. Poate și gândurile. Am coborât într-un oraș care pare că și-a păstrat calmul în ciuda secolelor care l-au străbătut – Košice, Slovacia.
Drumul până în centru e deja o promisiune. Clădiri cu fațade baroce, pasteluri prăfuite de timp, ferestre simetrice ca într-un vis arhitectural bine desenat. Și mai presus de toate – curat. Nu genul de curățenie sterilă, ci una tihnită, făcută cu grijă.
Ajung la Coloana Ciumei. O știam vag, o văzusem în vreo carte. Dar în fața ei, în piața deschisă, cu pavajul mozaicat și statui albe înconjurând o Mamă Divină, înțelegi altceva. A fost ridicată în semn de mulțumire. Nu pentru un război câștigat, nici pentru vreo domnie strălucită, ci pentru că oamenii au fost cruțați de moarte. Mi s-a părut o formă de rugăciune din piatră, care ține veacurile pe loc.
Apoi, ca trasă de o forță invizibilă, m-am oprit în fața unei clădiri care pare că respiră istorie: Catedrala Sfânta Elisabeta. Goticul ei e blând și vertical, o frumusețe care nu urlă, ci doar stă. Se uită la lume de sus, dar nu cu aroganță, ci cu răbdarea celor care au văzut multe.
În apropiere, Teatrul de Stat își deschide ferestrele spre piață. Clădirea e ca o aristocrată în vârstă, cu acoperiș din aramă îmbătrânită și coloane perfect aliniate. Am auzit râsete dinspre o terasă apropiată – semn că teatrul nu mai e singurul loc unde se joacă roluri.
„Hai să luăm ceva dulce”, mi-a spus o voce interioară pe care n-am vrut s-o contrazic. M-am oprit la un mic local. Nimic sofisticat – o vitrină, un meniu și o doamnă zâmbitoare. Am ales o bubble waffle cu frișcă, căpșuni, banane, bucățele de ciocolată și un strop de caramel peste toate. Sau poate nu un strop – mai degrabă o ploaie blândă de dulceață. Am mușcat și, pentru o clipă, am uitat unde sunt. Gustul copilăriei întâlnește gustul vacanței – e genul de combinație care te face să zâmbești singur.
Străzile din Košice sunt liniștite, dar nu plictisitoare. Sunt vieți care trec pe trotuar, pe bicicletă, pe trotinete. Un curier pe e-scooter, o mamă cu copilul, niște turiști pierduți ca și mine. Clădirile au toate un aer de scenă veche de film – nimic nu e exagerat, dar totul are detaliu.
Am mers mult. M-am oprit puțin. Apoi am mers din nou. Am văzut un muzeu, o cafenea cu statui pe acoperiș, o stradă roșiatică și alta galbenă. Și într-un moment de liniște, mi-am spus că așa ar trebui să arate orice oraș în care omul vrea să se regăsească: fără zgomot, dar cu ecou.
Košice nu e un oraș pe care să-l bifezi. E un loc pe care-l asculți. Îți spune povești în tăcere, te hrănește cu frumuseți mici și te trimite înapoi spre tine, puțin mai împăcat.
Andrei Negoiță
