Intim al lui Dumnezeu dar caterisit de patriarhi arondați politic, fin teolog dar arestat de opozanți obtuzi, aspru nevoitor dar exilat pentru adevărul de credință rostit cu mult curaj, intelectual de calibru dar huiduit de ereziarhi ca Varlaam Calabrezul sau Achindin monahul – ei bine, Sfântul Grigorie Palama strălucește peste veacuri în Biserica lui Hristos.
Mai precis, de 636 de ani încoace, în a doua duminică din post, laici și monahi – mai ales! – cinstesc lucrarea și viața unui om care, îndumnezeit fiind, a știut să răspândească încurajarea de a-L putea cunoaște pe Dumnezeu nu prin ființa Sa, ci prin energiile necreate, adică prin formele sale de manifestare. Adunat în sine, concentrat în rugăciunea necontenită, cu mintea coborâtă în inimă, omul despătimit se poate uni cu Hristos, în această viață fiind. Ceea ce raționaliștii credinței, logicienii faptul religios, filosofii normatori ai relației cu Dumnezeu, scolasticii de serviciu la ușa chiliilor athonite nu puteau concepe, nici înțelege. Ce e aceea să te unești cu Dumnezeu, să vorbești despre energiile necreate, care iradiază direct din ființa divină? Absurdități, basme, gogoși!
Cu toate acestea, curentul isihast care a luat naștere din aceste dispute câștigate de Sf. Grigorie Palama a schimbat lumea monahală, conduita ei, demersul ei sapiențial, habitusurile ei comportamentale. Monahii, chiar neștiutori de carte dar aprigi rugători, și-au modelat relieful sufletesc lăsând loc Domnului pentru apropiere și chiar locuire simțită. Cercul de foc din jurul inimii aprins în urma rugăciunii necontenite a fost know-how-ul aghioritic care s-a răsfrânt mai apoi în toată lumea ortodoxă, ajungând și la noi prin sfinții Vasile de la Poiana Mărului sau Paisie Velicikovski.
Așadar, datorăm curajul pasului hotărât către Dumnezeu acestui om, acestui sfânt, acestui hulit, acestui caterisit de către nebunii lucizi ai epocii sale.

Răzvan Bucuroiu