În trecut, postul era un act de căință publică. Se închideau toate formele de divertisment, ceea ce nu era neapărat rău. Viața era în felul acesta variată, iar bucuria întâlnirii cu anumite manifestări publice era trăită din plin, pentru că se rupea lanțul rutinei. Ce savoare are masa de Paști pentru cineva care a ținut post, comparativ cu cineva care nu a reușit să țină? Redescoperi o bucurie și un gust cu care te-ai întâlnit prea des ca să-l mai poți aprecia. Practic, gustul vieții renaște mereu, cu fiecare perioadă de abstinență.
În fine, nu despre ceea ce simte cel care știe să-și legea viața de filele calendarului, ci despre modul viu și natural în care trăiești aceste schimbări, aș vrea să scriu.
Deci, postirea, care în general este mai mult alimentară, e un timp al echilibrului. Intervine schimbarea în ceea ce facem, iar curajul de a refuza o petrecere sau o ispită culinară este binevenită. Postul, însă, nu însemnă decuplare de la realitate. Trebuie să trăim acum și aici, fără patosul făuririi unei fapte de vitejie și fără ipocrizie.
Postul, așa cum este el, e bucurie, e viață, e atitudine vie, în care se mai sting patimile, dar nu și pofta de viață. Din contră, energia e debordantă, pentru că trupul e mai ușor.
Deci, să fim echilibrați, normali și să mergem în ritmul calendarului, fără însă a face o dramă publică din actele noastre, chiar dacă am posti cel mai mult dintre toți.