Editorial

Petrov și ai lui

De câteva zile România are un Președinte-Turnător cu sentință definitivă. Curtea Supremă a respins apelul lui Traian Băsescu și astfel, verdictul definitiv e acela că fostul Președinte a fost colaborator al Securității ca poliție politică. Data viitoare când mai poftiți după un Zelenski în România, să vă amintiți pe cine ați crezut eroul timpurilor democratice vreme de 10 ani. Ajustați-vă visele, dați timpul înapoi și puneți faptele în ordine.
În 7 decembrie 1972, Băsescu era student. Potrivit notelor către Securitate, din dosarul publicat parțial de CNSAS, „Petrov” povestește ofițerului de Securitate Nicolae Despinoiu cum un student a adus în cămin „un ceas și două perechi de butoni străini. Butonii i-a vândut cu 60 de lei perechea la doi colegi.” Din tinerețe dădea semne de profund intelectualism. De altfel, sper că nu ați uitat când, întrebat peste ani, în 2009, mai exact, cum își petrecea timpul pe vas, în lungile perioade trăite în spuma mării, micul turnător devenit mare comandant a răspuns ca un cărturar adevărat: „Mă duceam în muzee și în biblioteci. Cum ajungeam într-un port, cum mă duceam într-o bibliotecă”. Două lucruri sunt cruciale în această analiză. Românii au ales un Președinte turnător, și nu o dată, iar cercul aparent nemuritor și rece al elitelor l-a revendicat pe Băsescu imediat ca fiind cel în fața căruia se sfârșește libera cugetare și începe slujirea pură. Drumul de la doi butoni la doi bani e unul scurt. Cam atât mai face onoarea fostului Președinte, un zoon politikon care și-a strâns un sfat al înțelepților, pe care îl strămuta nu pe mare, ci prin aer, unde avea nevoie. Despre parohia din GDS care făcea naveta cu avionul prezidențial, ca orice român de rând, din Capitală la Neptun, Băsescu a declarat: „am văzut că au idei, abordări asemănătoare cu ale mele”. Să fi fost și turnătoria printre ele? Nu știm.
Dar ce știm e că lumea ideilor a părut mai îngustă când, în 2014, decorat de către Președintele Băsescu, Gabriel Liiceanu a lăsat să se vadă adevăratul lui gând de zburător peste apele lui Thales, până la ușa Președintelui: „Ați fost la înălțimea unei bune părți a intelectualității din țara asta”. Deși egalitatea dintre filosofi și tinichigii nu s-a susținut niciodată, în ciuda convingerilor lui Băsescu, poate că egalitatea dintre el și cei apropiați lui, măcar în maniere, se susține: altfel nu se explică de ce instituția turnătoriei a devenit un numitor comun pentru interesele lor intelectuale. „Dragul meu turnător” e un titlu care abia astăzi se izbândește. Băsescu, Președintele adorat al intelectualilor care știu mendrele cârmuirii cetății, mai degrabă în spiritul lui Hobbes, s-a dovedit a fi turnător. Poate de aici și drama României: e un titlu atât de larg și de încăpător că oriunde te-ai uita, în preajma elitelor și nu numai, dai de cineva căruia i se potrivește. Dar să nu ne poticnim în bibliografii, ci în biografii.
În 2006, în prezența lui Lech Walesa și a Regelui Mihai I, invitați în plen, la sedința extraordinară a Parlamentului, Băsescu a condamnat comunismul, susținând: „Securitatea a fost o instituţie esenţială în susţinerea statului totalitar comunist, ilegitim și criminal.” Adevărul e că nu știa nimeni din sală, mai bine decât dumnealui, toate aceste nuanțe. E ironic, dar cel care condamnă comunismul ajunge să fie recunoscut drept un turnător patentat. Tot atunci, în 2006, în plen, la etaj, l-am auzit pe Gabriel Liiceanu strigând înflăcărat, din dreapta lui Patapievici: „Ne-au amenințat că ne aruncă de la balcon!” Dovada în documentarul Recorder, 30 de ani de democrație (2:13:26). O scenă ruptă din paginile lui Shakespeare, cu o Julietă disperată ideologic, strigând la salvatorul de sub balcon, un Romeo al iubirii pentru dreptate și adevăr.
Această imagine penibilă, a unui intelectual aruncat de unul singur aproape, peste balustradă, deși nu era nimic periculos în jurul lui, fiind înconjurat de prieteni (mai tot GDS-ul era într-un balcon) – dar mai știi, după paranoia sticlelor de vin, de unde putea răsari pericolul?! – m-a făcut să nu înțeleg niciodată ce înseamnă criza adevărată pentru acești oameni care au avut întotdeauna de partea lor concursul oportunismului. Nu au fost niciodată oameni simpli, fără avantaje, dar au pretins că vorbesc pentru oamenii lipsiți de orice privilegiu. Nu au fost niciodată în poziția alegătorului neutru, al cetățeanului comun, ci întotdeauna în spatele unui candidat sau în favoarea unei culori politice, nu conta care, important era să dețină puterea din care parvin foloase. Băsescu a găsit mereu o altă flotă de condus sau de pierdut – un vas, un partid, o țară; intelectualii au găsit mereu un șef înaintea căruia să își plece genunchiul – un PDList, un PNList, un tehnocrat colorat la nevoie în ce i s-a spus că trebuie, din sacrificiu pentru binele poporului.
Drama acestei țări e reductibilă la întâlnirea grețoasă dintre intelectualul-traseist și Președintele-turnător. România colonizată de Petrovi – în școli, în partide, în instituții publice – e celula cancerigenă a unei societăți care a putut, cu mâna ei, să facă din foști autori și partizani ai poliției politice, soluția câștigătoare în ecuația răului cel mai mic.
Nu bat obrazul niciunui intelectual care zilele acestea a tăcut mâlc și care a mâncat, ani de zile, din palma lui Băsescu. N-am pretenții. În plus, fostul Președinte le-a dat atunci suficiente privilegii cât să le fie bine și acum de pe urma lor. Dar ceea ce nu pot să nu mă întreb e cum mai au tupeul să propovăduiască cetatea ideală și să facă din vorbele lor scut pentru virtute, când au slujit, ad literam, un turnător, în cea mai mare parte a vieții lor democratice.
Înțeleg că, între timp, Traian Băsescu a suferit un AVC. Îmi pare rău pentru familia lui, în plan uman. Întotdeauna, în spatele unei biografii, oricât de pătată ar fi, va fi cineva care suferă: un nepot, un copil, un prieten. Dar în plan social și politic, speța Băsescu trebuie comentată pentru că ea spune ceva despre cei care, în spatele acestui dosar, sunt fie numele proprii care au suferit de pe urma turnătoriei, fie românii care, seduși de autoritățile intelectuale animate de băsism, au pus ștampila, în plină democrație, pe stafia poliției politice totalitare. Așa ceva, ca națiune, nu trebuie să îți ierți.
Ce știu sigur e că toți turnătorii sunt lăsați, mai devreme sau mai târziu, din brațe. Când nu mai ești de folos, când nu mai ai roluri în care să fii distribuit, vei fi lăsat să fii văzut ca cel ce ești. Ce știu, de asemenea, cu certitudine și evidență, vorba lui Descartes, e că întotdeauna marii moraliști vor tăcea convenabil sperând că memoria scurtă a românilor se va activa și de data aceasta și că foarte curând nimeni nu va mai ține minte că „Ochii Beatricei” și „Dragul meu turnător” aveau culoarea și vocea lui Băsescu.
Ar putea fi o imagine cu 4 persoane şi text

Oana Camelia Șerban

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *