Am ascultat un interviu, pe care istoricul maghiar ABLONCZY BALÁZS (n.1974) l-a oferit unui post de radio din Franța, pe tema Tratatului de Pace de la Trianon (4 iunie 1920). Ablonczy este (din câte am realizat) cel mai important reprezentant al noului val istoriografic afirmat în Ungaria. Cu studii în Franța, cu stagii de predare în SUA- are și o carte tradusă în limba română- „Transilvania reîntoarsă. 1940-1944”, apărută acum câțiva ani, la editura Institutului European din Iași . Am citit-o cu interes și mi s-a părut extrem de solid documentată, cu judecăți de valoare pertinente , atât cât pot fi, în cazul unui subiect care continuă să fie extrem de sensibil, atât pentru maghiari, cât și pentru români. Ablonczy este și autorul unei biografii a premierului Teleki Pal (ardelean de origine), precum și a altor lucrări și studii, inclusiv privind efectele Trianonului asupra populației maghiare. Este și coordonatorul unui grup de lucru interdisciplinar (circa 22 de specialiști), care studiază și publică diferite aspecte legate de efectele aceluiași tratat de la Trianon, asupra Ungariei și ungurilor. Despre chestiunea Trianonului am citit și alte câteva interviuri (traduse în limba română, engleză sau franceză), în care același Ablonczy se pronunța cu alte ocazii. În sinteză, istoricul maghiar preciza că aproximativ 27-30% dintre maghiarii trăitori în Ungaria de azi sunt originari din teritoriile pierdute la 1918, de către Budapesta. Este așadar firesc, ca „sindromul Trianon”- să fie resimțit încă deosebit de puternic (chiar și după un veac) în subconștientul maghiarimii. Pe de altă parte, Ablonczy crede că toți cei care își imaginează că majoritatea poporului maghiar ar dori o revenire a Ungariei la granițele sale de dinainte de 1918, se înșeală, oamenii fiind suficient de realiști pentru a-și da seama că timpurile și contextul internațional s-au schimbat. Dar preocuparea pentru cei aflați în afara Ungariei rămâne una durabilă și intensă, iar dorința ca aceste comunități să se bucure de diferite grade de autonomie (cu scopul păstrării limbii și identității naționale) îi apare istoricului maghiar, ca fiind absolut normală. În opinia sa, evenimentele care au condus la dezmembrarea Ungariei istorice- erau previzibile, iar națiunile aflate în interiorul fostului Imperiu- porniseră deja pe calea unei dinamici proprii, a unei evoluții imposibil de oprit. Ablonczy consideră că Transilvania nu ar mai fi rămas multă vreme în interiorul Regatului Ungariei, chiar dacă autoritățile ar fi recurs la politici mai flexibile,sau ar fi adoptat formula unui federalism mult mai atractiv. Timpul nu mai avea răbdare, iar asemenea măsuri ar fi fost luate prea târziu, pentru ca vechea Ungarie să mai poată rezista, cu granițele ei inițiale. În același timp, Ablonczy consideră că pierderea unei treimi din comunitatea maghiară (în sensul că mulți maghiari au fost nevoiți să trăiască după 1920 în alte state) ar reprezenta adevărata tragedie a Trianonului, în special dacă se are în vedere, drama celor dezrădăcinați. Până la urmă, oricât de corect ar fi un istoric în prezentarea unor evenimente, apartenența sa națională nu are cum să nu-și pună amprenta asupra interpretărilor proprii. Este așadar, greu de crezut că ar exista vreun istoric maghiar serios care să aplaude Trianonul, or un istoric român din aceeași categorie, care să deplângă momentul 1 decembrie 1918. Pe de altă parte, subscriu total părerii lui Ablonczy, în conformitate cu care ar trebui ca istoria relațiilor româno-maghiare să fie rescrisă împreună, de istoricii români și maghiari, de pe pozițiile abandonării prejudecăților și a oricăror atitudini de superioritate reciprocă. Niciun popor nu este superior celuilalt, toate popoarele au laturile lor de lumină și de obscuritate. Pentru maghiari (consideră Ablonczy) Ardealul este locul în care cultura și spiritul lor s-au conservat, chiar și atunci când regatul părea sortit dispariției și nu în ultimul rând- un spațiu în care s-a plămădit o anumită atitudine de emancipare (în cheie precumpănitor protestantă), pas esențial în cristalizarea gândirii maghiare moderne. În același timp (concluzionează același istoric amintit) secuimea (cu corolarul ei geogratico-identitar- Ținutul Secuiesc) a intrat demult în memoria afectivă a maghiarilor, simbolizând un spațiu de regenerare și perenitate. Și (aș adăuga) un adevărat tezaur etnografico-spiritual,care ar trebui să-i facă și pe români, să îl descopere cu interes și nicidecum să-l blameze, sau să-l ignore. Existența mai multor etnii/culturi- reprezintă un câștig pentru o națiune și nicidecum un motiv de neliniște.
Cristian Sandache