Editorial

Întâlnire cu o … ministeriabilă

Atomii liberi nu sunt deloc iubiți de cei care pun mâna pe putere, indiferent de culoare. Nu-mi amintesc să fi beneficiat de simpatii coerente din partea celor ajunși la butoane. E drept, nici nu am făcut cine știe ce eforturi să mă bucur de simpatie.

Deși se presupunea că aș fi meritat ceva liniște și părerea că voi avea o viață ceva mai ușoară pentru că ajunsese la putere partidul pe care-l votasem,  nu a fost așa și, în consecință, am fost exilat prin 2010 la Palatul Copiilor din Buzău.

Nu știu cât era de mine instituția, sau cât eram eu de ea, dar m-am apucat de treabă. Totul era la pământ, motiv pentru care am început să dau din coate să-i aduc în patrimoniu clădirea de pe Bulevardul Bălcescu, clădire frumoasă, fostă sediu de bancă, de oficiu de stare civilă, etc.

Ochii erau mulți și pricepuți în acapararea bunurilor statului, iar clădirea nu avea trecutul tocmai clar, cauză pentru care demersurile au fost lungi, grele și pe alocuri amuzante.

După ce la Buzău, la instituția superioară. totul mersese strună datorită unei minți înțelepte, la București, la Ministerul Educației, a durat zece luni pentru a lua pe un document cam douăzeci de semnături.

M-am înfățișat la serviciul ministerial unde am fost distribuit și am depus dosarul. Evident, pe lângă dosar mereu se mai așază ceva, pentru a-l ajuta să se …remarce, să sară din stivă, să se apropie de biroul decidentului.

Au trecut două săptămâni, iar răspunsul habar nu avea să vină. Nici eu nu puteam să aștept pentru că-n biroul unde stăteam și în toată instituția adunam apa cu gălețile la fiecare firicel de ploaie.

M-am dus iarăși la împărăție, la același departament. Doamna cu care antamasem discuția  nu era. Am cerut un număr de telefon colocatarilor. Nimic. Era șefa. Cum puteau să-mi dea numărul șefei?! Nici numărul nu mi-l dădea, dar nici programul nu voiau să mi-l comunice. M-am înarmat cu răbdare și m-am așezat santinelă la ușă. Evident, nu păzeam pe cine intra, ci voiam să fiu văzut că sunt, că insist, că nu mă las. Nu vă imaginați că am impresionat prea tare, însă cam după trei oare, a venit șefa.

S-a scuzat că a avut o treabă de importantă de rezolvat pentru minister, deși hainele încă mai miroseau a borș proaspăt luat de foc. Oricum, directoarea nu se străduise prea tare să delimiteze celor două spații, cel public de cel privat, după cum îi era ținuta.

Am intrat, i-am amintit că sunt de la Buzău și că am un dosar depus și că …mi-a promis că se va rezolva …

M-a privit, a gândit și de pe un birou pe care stăteau în stive documente, unele împănate cu resturi de mâncare, a încercat să scoată ceva. Nu a mers. Nu-l găsea. M-am oferit repede să-l refac. Am sunat secretara și prin fax mi-a retrimis tot conținutul. Am fost repede să cumpăr un dosar de plastic și l-am redepus cu pompă, dar și cu …dar, că știți cum e cu funcționarul care nu este uns…scârțâie.

Au mai trecut cam trei săptămâni și … nimic. Am plecat iar la Minister. Am intrat sfios. Aveam inima strânsă. Mergeam în orb. Soarta însă mi-a fost bună. Doamna avea geanta pe birou. Nu era, însă avea geanta pe birou. Am răsuflat ușurat. M-am plasat la ușa biroului fără să mai cer detalii. Chiar am avut noroc. Nu a durat o oră și a venit cu niște sacoșe din piață. Am sărit să deschid ușa și să-i iau din povară, iar lângă ce avea am mai pus și eu ceva. Doar era salvatoarea mea, nu?!

– Sunteți de la Brașov! Aveți un dosar …

-De la Buzău!

– Exact! Buzău! O clădire! Da, îmi amintesc! Oare ce culoare are dosarul? a început să scotocească iarăși prin stivă.

– Nu e roșu, oricum! am glumit eu. Nu mă prinde culoarea! ceea ce nu este tocmai o glumă.

L-a căutat. A dat tot peste cap. Nimic! Am sărit iarăși în ajutor și am repetat ritualul depunerii, cu toate etapele de la sunat secretara la cumpărat dosar. L-am luat alb pentru că nici alte culori nu măr prindeau bine.

După încă ceva vreme de așteptare fără rezultat, m-am înarmat iarăși cu ceva pentru … suport și am plecat la București. Acum mergeam la sigur așa că am plasat ce aveam pe masă. Pentru a ne putea vedea, doamna fiind politicoasă a luat sacoșa și a așezat-o sub masă. Apoi mi-a comunicat că sunt pe drumul cel bun, că are dosarul dar că … nu este de competența dânsei …

– Fără supărare, aș avea nevoie de cadoul pe care tocmai vi l-am dat. Îmi e teamă că la biroul unde mă trimiteți dosarul nu stă în picioare fără proptea …

În cele din urmă, după zece luni ordinul de ministru a fost semnat. E drept, cam de cinci ori s-a schimbat secretarul general adjunct, iar când aveam și semnătura lui și a tuturor celorlalți până la ministru, a căzut guvernul, dar am izbutit.

Evident, mica istoriară este o fabulație. În România nu există asemenea slujitori ai statului, după cum știți, iar sistemul funcționează fără sincope. Și dacă s-ar fi întâmplat așa cum v-am povestit, ar fi fost un caz unic în istoria patriei noastre.

Paul Negoiță

https://paulnegoita.ro/2022/08/21/intalnire-cu-o-ministeriabila/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *