Joia Patimilor este dramatică. Cum o fi fost să vii printre oameni, Dumnezeu fiind, să le faci bine, să-i vindeci, să-i alini și le redai viața și să te răstignească ca pe un tâlhar, plin de bubele păcatului … Nu știm și e greu să simțim cu adevărat amarul Domnului, chiar dacă ne-am dori. Nici măcar cei ce încercă să facă ceea ce Domnul nu ne-a cerut, să se răstignească nu simt, pentru că durerea fizică provocată de ciocanul care a împins cuiele, nu poate fi nicicând mai aprigă decât trista cunoaștere a felului de a fi al oamenilor, pe care Domnul a trăit-o.
Am citit evangheliile. Din ele curge suferința despărțirii și durerea singurătății și nedreptății. L-au ucis chiar și pe Dumnezeu. L-au răstignit! Venise să le aducă pacea, dragostea, bucuria, vindecarea.
Cu fiecare Evanghelie crește drama prin care Mântutiroul trece. Își așteaptă plecarea la Tatăl, învățând-i pentru ultima dată de aici, din lume, pe ucenicii Săi.
Să vă iubiți unii pe alții, precum eu v-am iubit pe voi, i-a îndemnat Domnul scriindu-le testamentul direct pe suflete. Apoi le a dat certitudinea că nu vor fi singuri, pentru că Duhul Adevărului va veni, la ei cei care-l cunosc pe Tatăl, pentru că l-au cunoscut pe Fiul, iar după întoarcerea Fiului la Tatăl, va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului.
După gândurile despre plecare, rotite din inima tristă a despărțirii, se petrec toate, așa cum au spus Scripturile. Vânzarea, trădarea, răstignirea și moartea….Ah, ce suferință!
Dumnezeu a fost ucis de oameni în modul cel mai dezonorant cu putință, prin răstignire între doi tâlhari. Nici măcar în ultimul ceas, cei din vremea lui Isus nu au avut curajul să vadă adevărul. Nici unul nu-i găsea vină și fiecare în sufletul lui simțea nedreptatea, dar sacrificarea lui Dumnezeu pe altarul infamiei umane a continuat până când s-a săvârșit. Doar unul dintre tâlhari a înțeles și urma ca din ziua aceea să meargă cu Domnul în Rai. Acolo își zidise locul în clipele din urmă, pentru că la Dumnezeu clipa pocăinței sincere, șterge noian de păcate.
A plecat Domnul la tatăl cu gust de oțet pe buzele-i arse de durere și rugă pentru lumea care-l răstignise.
Și-a dat duhul, iar trupul a fost cărat de Iosif din Arimateea și pus în mormânt nou.
Azi, când scriu, trupul Domnului este în groapă. Și tot astăzi vom fi toți cu El! Fieccare suntem un Iosif care-și care pleacă genunchii până la starea inconfortului total și trece pe sub masă. Fiecare dintre noi e un Iosif care duce carnea unui trup în spate.
Ce act liturgic simplu: se așază o masă simplă în Biserică, pe ea se pune Epitaful cu scena punerii în mormânt, peste Epitaf se așază florile proaspete ale renașterii, iar noi trecem pe sub masă. Trecem împreună cu Domnul prin mormânt. Trecem de trei ori. Câteva secunde pentru fiecare zi. Câteva clipe traversăm întunericul morții, ca o amintire a ceea ce a fost și ca o prevestire a ceea ce va fi pentru fiecare.
În loc de mirodeniile și giulgiuri, avem haine cernite și miros de flori. Nu mai vedem în acele câteva clipe culorile frumoase ale lumii, dar simțim după fiece zi petrecută cu Domnul în mormânt, mirosul florilor. Oare morții simt florile de pe mormânt și de aceea le hrănesc cu trupul lor?
Ieșim, ne închinăm, îi sărutăm picioarele pironite de le crucea răstignirii și plecăm acasă.
Revenim și-i facem prohod Domnului. Cântăm după priceperea glasului, fără ca să avem nevoie de talant muzical. Sufletul pus ca suferința Domnului să nu mai fie în singurătate, e tot ceea ce ne pregătește mai bine pentru Înviere.
Îl lăsăm le Domnul acolo în mormânt, după ce l-am prohodit ca pe orice mort, dar plecăm mai ușor acasă decât am pleca de la groapa unui apropiat de-al nostru, peste trupul căruia cad bulgări de humă, împinși fără milă de groparii care astupă definitiv cerul. Liniștea plecării ne e dată de cunoașterea a ceea ce va fi. Știm că Domnul va învia, pe când despre prietenul sau ruda noastră, vrem să credem că va învia, dar sufletul se luptă cu îndoiala. Parcă este prea departe drumul, ca să credem că Dumnezeu își face milă de noi și nu ne va lăsa stricăciunii. Parcă nu îndrăznim să credem că și noi suntem fii lui și nu ne va lăsa. S-a îndoit le Petru …dar noi care avem doar Scripturile ….
Plecăm cu lumânări, le dăm un semn celor rămași în cimitire că le vom da din lumina învierii peste câteva ceasuri și pregătim ziua drobului și cozonacilor.
Învierea înseamnă bucurie, iar la masa bucurosului vine Domnul și fiecare vrea să-l primească cât mai frumos. De aceea, păcatul cozonacilor nu există. Învie Domnul și fiecare familie stă cât mai strânsă în jurul casei, să-l aibă la masă.
Dar până la masă, după Prohod, mergem să dăm și să luăm lumină. Dar, înainte să punem pune la dospit sau să plecăm la cumpărat pentru Paști, mai trecem odată cu cei mici pe la Biserică să-i împărtășim, pentru că ziua de Sâmbătă e a lor.
Nu mai este în mijlocul Bisericii nici Crucea, nici Epitaful și nici Florile. Ba nici traversele nu mai sunt, pentru că mironosițele pregătesc înviere. Îi aducem Sâmbăta pe cei mici de parcă am vrea să nu mai vadă grozăvia morții. Parcă am vrea să știe doar de Înviere.
E ziua lor de împărtășanie, o zi pe care o așteptam cu mare emoție în copilărie, când primenit și ușor ostenit de un post scurt, care nu ținea cont de vârstă, urcam dealul Bisericii și-l primeam pe Domnul.
Iar apoi, prin umbrele misterioase ale nopții, care se juca cu umbrele construind forme ce-ți dădeau fiori ca niște făpturi necunoscute ce-ți ieșeau în cale, ajungeam la Biserică și luam lumină. Luam lumină și ascultam acea tonalitate vie a cântărilor, care te făceai să simți cum s-a schimbat cursul morții, nu doar al vieții. Cum putea fi altfel, dacă Domnul a Înviat.
Scriu la sfârșit la persoana I, pentru că sunt dincolo de catapeteasmă și de acolo revăd anii care s-au scurs. Nu mai am detalii, pentru că se șterg ca să lase loc trăirilor, dar mai văd încă chipul bunicilor care, după drumul printre umbre cu lumânarea stinsă, primeau lumină pe chip din candela învierii. Întindeau ușor mâna către flacăra celui din față și lua cu grijă din lumina lui, fără să o stingă. Apoi trăgeau la piept mucul de lumânare aprins și așa ascultau Evanghelia Învierii, în timp ce pe fața lor vântul se juca cu focul, luminându-le pe rând obraz cu cu obraz.
Acum stau în spatele cărții și nu mai văd bine chipurile la lumina lumânării, dar cred că sunt la fel ca atunci. Ce se putea schimba atâta vreme cât viața, în definitiv, e la fel …
Poate că nu suntem mereu de acord cu Ecleziasticul care zice că nimic nu este nou sub soare, iar ceea ce este a mai fost, însă …moartea e la fel. Dea Domnul ca și învierea să fie la fel ca cea a Domnului!