Înlocuirea profunzimilor cu nimicul
În contextul în care statul nu oferă nimic în perspectivă spirituală iar investițiile concrete (spitale, școli, etc.) pe care ar trebui să le facă, întârzie să apară cu anii, trebuie pusă întrebarea: de ce ideologul și omul de rând continuă să condamne Biserica atunci când aceasta nu face altceva decât să lucreze continuu dinspre vocația care-i este specifică. Biserica are, în fapt, propria ei ofertă: edificarea vieții religioase prin toate mijloacele pe care le are la îndemână! Inclusiv, construcția de biserici! Când va veni scadentul, statul va trebui să plătească pentru ce nu a făcut. La fel, Biserica își va continua drumul, așa cum o face de la întemeiere. În cazul în care va înceta construcția de biserici, cu ce vor fi ele, atunci, înlocuite? Cu spitale și școli? Atunci când spitalele și școlile vor fi suficiente, cu ce va fi înlocuită Biserica în noul tip de societate super sănătoasă și eficient culturalizată? Cu nimic! Nimicul este răspunsul! Nimicul care va atrage de la sine nimicul, urmat de-un mare vid spiritual.
Și-a pus cineva întrebarea următoare: de ce taxa de sinucidere este înspăimântătoare în modelele de societate pline de spitale, dispensare și școli la fiecare câțiva kilometri ? Răspunsul este la îndemână. Pentru că bisericile sunt goale! Pășești prin ele ca prin muzee în timp ce altele sunt deja transformate în muzee! Aceasta în cel mai bun caz. Atunci, când destinația lor n-a fost brutal schimbată. Doar construcțiile în formă de biserică mai amintesc privitorului că în spațiile acelea oamenii erau cândva la curent cu textele și valorile fondatoare ale creștinismului. Vide, dezolante, transformate în repere de piatră ale unei istorii apuse, aceste biserici au fost părăsite pentru că oamenilor li s-a oferit pe tavă materialitatea ca religie.
Rupând contactul cu credința, ei au uitat că mai există o viață interioară, chemări și stări speciale care nu se conciliază cu materialitatea care le-a intrat în viață ca un cult. Transformată în nouă religie care creează dependențe psihiatrice uluitoare, materialitatea susținută de progresismul ideologic, această formă de idolatrie care subțiază rațiunea și fragmentează infinit rigoarea minții, a reușit să înghită în spațiul ei devorator pe toți cei care au proiectat cu agresivitate o astfel de viață, lăudată până la saturare. O viață care se consumă, în ultima ei consecință, ori în alipirea absolută și patologică la materialitate, care deformează sentimentele umane cele mai banale – cum ar fi abolirea relației cu celălalt – ori în sinucidere, ori în negare totală și inconștientă de Dumnezeu. Aceste societăți, în ciuda miturilor pe care ni le-am făcut despre marea cultură pe care o poartă în ele (asta nu înseamnă că această cultură a dispărut !), au devenit radical inculte din punct de vedere religios: Crăciunul este un Moș cu barbă care aduce cadouri iar Paștele un iepuraș care distribuie ouă copiilor. Într-un astfel de context devenit natural, sfârșitul oricărei vieți care și-a însușit sub toate formele imaginabile materialitatea ca regulă (c-o fi educativă, etc.), are loc într-o angoasă înfricoșătoare. În legătură cu cele pe care le înaintez pot depune mărturie mulți medici creștini care s-au confruntat cu realitatea dramatică a sfârșitului vieții acestui nou tip de om. Or, aceasta este realitatea crudă, generată de acțiunea ideologică a „progresistului” anticreștin (marxist vechi sau nou), a acestor semeni care sunt agresați de prezența Bisericii până în cutele cele mai invizibil imaginare ale minții lor.
[N. NACU]