Biserica. Interpretare și contestare [2]
Progresistul și Dizolvarea spirituală
Ateismul și curentul anticreștin sunt locuri ideologice comune. Maniera lor de manifestare este agresivitatea, armă a celui ce ține să se impună cu toate mijloacele. Este suficient să urmărim agresivitatea militantă a ideologiilor în vigoare și efectele lor în anumite societăți occidentale pentru a înțelege care este adevărata miză. Pentru a se autovalida, argumentele ideologice străbat spații întinse de incoerență și cheamă în sprijin legiuitorul, care face uz de subterfugii inimaginabile. Dumnezeu este, dinspre aceste perspective, doar o opțiune transferată în genul de opțional de care te poți debarasa. Or, într-un spațiu social înăuntrul căruia Biserica va continua să conteze, faptul în sine agresează furibund pe toți cei care au interese ideologice cărora Biserica li se opune atât prin ceea ce ea este în chip natural cât și prin ceea ce ea însăși rostește dinspre această identitate.
Echilibrul Bisericii, prin Hristos în Duhul Sfânt, este vizibil în lipsa ei de agresivitate. Paradoxal, însă, voința de echilibru este deficient confundată cu „resemnarea”. Glisând între agenda ideologică pe care o respectă ca la carte și indispoziția pentru orice altă reflecție decât cea impusă de conținutul ei, progresistul are o cunoaștere nulă a mediului axiologic, teologic și cultural creștin. Chiar dacă nu este interesat de maniera creștină de a înțelege existența, el se simte îndrituit să intervină în viața socială cu scopul de a contesta și elimina influențele creștine. Obiectivul lui e ca Biserica să rămână în umbră, să piardă, dacă se poate, orice urmă de credibilitate. În fapt, pe el îl agresează chiar și vizual existența Bisericii. Și atunci, intervine în legătură cu tot ceea ce contravine programului său ideologic : eliminarea icoanelor și a religiei din școală, problema construirii bisericilor, impactul credinței în viața socială, etc.
Progresistul rămâne indiferent în fața idealului creștin. Pe el nu-l interesează să afle ce presupune analiza obiectivă a interiorității reflectată în viața socială a creștinuui. De aceea, refuză să acorde importanță oricui își conduce viața în funcție de valorile Bisericii. Condus de prejudecăți, închis dialogului cu cel diferit de el, atașat patologic de materialitate, ca unul care preferă viteza zilei și nu complexitatea vieții spirituale, el refuză constant demersul creștin. De aceea, se simte confortabil în ideile care-i traversează mintea și ține cu orice preț să configureze spațiul social în funcție de ele.
Manipularea ideologică a maselor împotriva ideii de Biserică este un exercițiu la modă. Dându-i interlocutorului pasiv sentimentul că participă la o discuție pe care o înțelege numai în aparență, cel din spatele mesajului ideologic introduce propriile sale idei. Problematic este momentul când, interlocutorul crezând că intervine pertinent în legătură cu o temă, preia, de fapt, tema celui care l-a manipulat ideologic. În ultimul act de manipulare socială, cel al referendumului pentru căsătorie, ilogicul a mers atât de departe mimând rolul raționalului, încât apare efectivă întrebarea următoare: cum a fost posibil ca mintea oamenilor să fie deplasată cu atâta ușurință de tema centrală? Biserica a fost maculată cu acest prilej în toate felurile posibile, continuându-se și cu această ocazie exercițiul obișnuit de discreditare dinspre subiecte care nu au efectiv nici o tangență cu ceea ce presupune mesajul învățăturii sale: corupție, slujitori nedemni, mitologii, istorii imaginare și, bineînțeles, construcția Catedralei.
Prin însăși vocația ei, Biserica se opune reacțiilor simpliste, agresive și dizolvante amintite mai sus. În acest context de abruptă expulzare a mesajului creștin din societate, Biserica este nevoită să-și facă înțeles mesajul. Lipsa unei metodologii de comunicare adecvată cu cei deja formați la școala unei societăți perfect materiale (în contradicție totală cu modelul creștin), contribuie la crearea unui gol de înțelegere. În afară de excepții, Biserica nu a dezvoltat – iar aceasta-i o reală provocare – o teologie socială de anvergură în scopul de a comunica lumii contemporane, printr-o reflecție adecvată, mesajul său specific, inconfundabil. Cu atât mai mult în fața agresivității progresismului ideologic. Să spunem, așadar, că avem nevoie de hermeneuți care, transmițând mesajul, să nu-i dizolve prin compromisuri (ideologice, sic), lingvistice sau de orice altă natură, esența evanghelică și patristică.
[N. NACU]