Sărbătoare fiind astăzi – o sărbătoare la care nu este rândul meu să vorbesc oamenilor de la Sfântul Andrei -, după un obicei mai vechi, am deschis Sinaxarul și am ajuns la Sfântul Simeon Stâlpnicul.
Dincolo de frumusețea limbii în care este scris textul și este dat numele de împrumutat al Sfântului Simeon, Stâlpnicul, frumoase sunt minunile acestui sfânt care, el însuși e o minune. Cum poate fi altfel cineva care timp de 40 de ani și-a petrecut viața în vârful unui stâlp?!
Mai bine de 40 de ani a trăit în capul unei coloane ce a aparținut unui templu roman, așa cum rețin unii istorici bizantinologi în textele lor.
Probabil, cei care nu sunt foarte atașați de valorile religioase dar citesc textele de factură socială pe care le scriu, vor abandona repede lupta cu textul de azi, considerând că este doar o temă profesională.
E mai mult!
Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul este una despre și în societate, deși Sfântul și-a dorit ca societatea să-i dea pacea însingurării.
Era o lume care avea de toate. Ca în orice timp, avea și bune și rele. Avea prosperitate, dar avea și războaie, creștinismul se confrunta cu păgânismul, iar viața socială era tumultoasă, cu schimbări bruște de plan.
Schimbarea împăraților era fascinată, dar și răscolitoare. Mai nimic nu rămânea la locul lui. Era o vreme în care se trăia intens, se trăia intens și profund, iar cei care adânceau înțelegerea vieții pricepeau că fuga de cotidian, de risipa în van a timpului, de viața ținută între borne hedoniste, nu e viața pentru ei.
Așa a simțit Sfântul Antonie cel Mare care a fugit din lume și a lăsat pentru lume un tezaur de gândire și viață spirituală fără seamăn.
Antonie a constatat că lupta cea mai grea, cea mai frumoasă, dar și cea mai necesară e cu tine însuți. De aceea, numele Sfântului Antonie trece peste cel al împăraților, care deși au dus lupte și au rupt fâșii de pământ de la alții pentru orgoliul lor istoric, au murit chiar și în cartea de istorie, care-i amintește cumva, dar amintirea nu mai naște trăiri, așa cum se întâmplă cu viața și faptele Sfântului Antonie.
Ei bine, dacă Sfântul Antonie a avut unde fugi de lumea care năvălea peste el, beneficiind de întinderea pustiului egiptean, Sfântul Simeon, nu a avut lățime și s-a ridicat în înălțime, în vârful unui stâlp, unde a stat vreme de 40 de ani, majoritatea timpului în picioare, poziție în care a și murit.
Efectiv, Sfântul Simeon nu mai avea unde să fugă. Deșertul Siriei nu este atât de adânc precum cel al Egiptului, așa că, aproape de Antiohia, pe la 412, a reușit să se urce în vârful unei coloane, unde și-a petrecut viața fără să ia în seamă arșița verilor, vânturile și gerul iernii.
A vrut să fie singur, dar nu a reușit. Mulțimile veneau să-l caute și îi aduceau bolnavi să-i vindece. Dar nu mereu îi cereau minuni. Veneau, adesea, doar să-i ceară sfat. Voiau să știe când să semene sau să se roage lui Dumnezeu să le dea vreme îngăduitoare, să-și culeagă roadele.
Valul mulțimii devenise atât de mare încât a fost nevoie ca ucenicii Sfântului să construiască un zid care să protejeze baza coloanei în vârful căreia Simeon a trăit până la anul 459, când trupul i-a cedat în fața nesfârșitelor privațiuni la care l-a supus ascetul.
Pare totul până aici o istorie a religiosului, doar a religiosului. Așa cum spuneam de la început, e mai mult decât atât. la Sfânt veneau și oameni care voiau sprijin în viața lor cotidiană și în lupta lor cu Puterea.
Veneau delegații care cereau ajutor în confruntarea lor cu autoritățile, iar Sfântul se pronunța și spunea să le transmită asupritorilor și răpitorilor așa: Să nu ei cu forța ce nu este al tău!
Scurt, precis, biblic și cu urmări.
Dacă cumva hainul despre care se plângeau sărmanii Sfântului pierea subit oamenii știau că e mana Sfântului și nu a destinului.
Practic, în acest fel, Simeon era un factor care regla societatea prin ajutorul dat celor fără putere.
Cei sărăci și năpăstuiți în fața abuzurilor de tot felul aveau puterea lor, Sfântul, o forță mai mare decât cea a autorităților centrale și antiohiene.
Așadar, Sfântul era foarte puternic social. Cuvântul lui nu putea fi neglijat.
Dispunea de un avantaj imens în confruntarea cu foarte puternicii timpului său: amenințările cu deportarea, confiscare sau de violență nu aveau nicio noimă atâta vreme cât Simeon nu avea nimic, iar suferințele fizice le suporta din voință proprie. Voința și starea lui socială era de neînvins, indiferent cât de sus ierarhic era cel care-i punea gând rău. Ce poți face cuiva care nu are ce nimic material de pierdut, iar voință îl saltă peste neputințele fizice?!
Așa că Sfântul, a fost mai puternic decât puternicii vremii lui, iar istoria l=a ținut minte mai bine, decât pe cei din palate.
Paul Negoiță