Editorial

Utopia neutralității

Citam mai devreme că există o petiție care susține că România trebuie să fie neutră în contextul actualului conflict Rusia-Ucraina. România este neutră, atâta vreme cât nu a trimis trupe și nu s-a aliat cu ucrainenii.

România își păstrează neutralitatea și atunci când condamnă agresiunea Rusiei. Dacă ar accepta o asemenea agresiune fără să-i pese, nu ar fi în stare de neutralitate, ci de inconștiență și necunoaștere a propriei istorii.

Noi nu suntem Elveția și nici nu putem fi. Ce avem noi de oferit în schimbul neutralității noastre? Noi suntem un stat independent, care face parte din cea mai mare alianță militară și suntem bine cum suntem.

O Românie care nu face parte dintr-un bloc militar puternic este vulnerabilă, iar exemplul îl vedem în Ucraina. Dacă Ucraina era membră NATO, războiul nu ar fi existat.

Aici, unde suntem noi așezați, neutralitatea nu e posibilă. Pur și simplu nu este posibilă, pentru că ne aflăm într-o zonă în care se ciocnesc interese strategice. Am fost mereu sub presiunea intereselor expansioniste. Dacă nu eram în NATO, presiunea războiului din Ucraina ar fi paralizat societatea. Ce garanții de securitate aveam și cu ce ne apăram?

De aceea, pe de o parte condamnarea de către România a invaziei Rusiei este firească, pe de altă parte, neutralitatea nu era o garanție împotriva unei puteri expansioniste, ci o vulnerabilitate care ne-ar fi dat insomnii serioase. În situația noastră, neutralitatea este utopică. Pur și simplu nu poți fi neutru și neasociat în pacturi militare, pentru că, cumva, vei greși în relațiile cu puterea care agresează din vecinătatea ta. Fie că primești refugiații și umanitar cum ai putea proceda altfel? Fie că aplici sancțiuni și, strategic, cum ai putea face altfel? Fie că lași să ți se tranziteze spațiul aerian. Fie că …știu eu ce i se mai pare agresorului că faci…

Riscul de a fi agresat și tu există oricum și el este creat de beția puterii agresorilor. Nu te poți face mic, în ideea că un stat agresor, aflat la granița ta, nu te vede.

A fi neutru, dar a da orice formă de ajutor înseamnă sfârșitul. Ești următorul pe listă și ești singur. Iar o formă de implicare tot ai, sau tot ți se poate găsi, atunci când ești la graniță.

Și pentru a argumenta cele ce spun, vă invit să citim sau să recitim Dialogul Melian, o speță studiată în școlile de diplomație.

Dialogul melian este un capitol al scrierii lui Tucidide, „Istoria războiului peloponesiac”, dintre anii 416-415 i.e.n.  Dialogul  ar fi o redare a negocierilor dintre locuitorii insulei Melos și trimișii atenieni, anterior declanșării războiului care a dus la uciderea locuitorilor din Melos.

Melos este o insulă situată la est de Sparta și la nord de insula Creta. În timpul războiului Peloponeziac, această insulă a păstrat o poziție neutră. Neutralitatea nu i-a salvat de război, iar războiul purtat de unii singuri i-a dus la distrugere. Toți  bărbații au fost căsăpiți și toate femeile și copiii au fost luați sclavi. 

Locuitorii din Melos au avut două ghinioane: unul că ocupau un punct strategic, care-i interesa pe atenieni, iar al doilea, că deși nu au luptat contra atenienilor, au ajutat financiar spartanii, gândindu-se, probabil, că luptând alții, vor scăpa folosind statul de neutralitate.

În dialogul propriu-zis, Tucidide foloseşte singularul, vorbind despre „atenian“ şi „melian“.

Să vedem cum se dialoghează pe tema neutralității. Atenianul e scurt și precis. Vorbește în numele puterii pe care o deținea. Spune că fruntaşii cetăţilor acţionează bazându-se pe putere, iar cei slabi li se supun

Melianul se întreabă însă „cum ar putea fi util pentru noi, să fim sclavi“ și, mai departe, invocă statutul dorit de neutralitate:  Melosul să rămână neutru, să nu fie ostil Atenei, dar să nu fie nici sub comanda Atenei.

Atenianul respinge în mod repetat încercările melianului de a ajunge la un compromis. Nu oferă decât alternativa dintre supunere şi distrugere.

Melienii refuzând să se supună, atenienii încep operațiunile militare. 9 O vreme melienii rezistă. Au chiar succese în luptele cu atenienii. Vine însă o altă armată de la Atena, cu alt comandant, Philocrates. „Atenienii au ucis pe toți melienii în floarea vârstei, pe care-i capturaseră, şi au redus la sclavie copiii şi femeile“10.

Concluzia este clară: puterea nu protejează neutralitățile și nici nu se poartă frumos cu o țară pe motive de cumințenie. Puterea vrea și mai multă putere și nu lasă loc autonomiei. Statele autonome în preajma unor vecini însetați de putere și mult mai bine înzestrați militar, nu rezită fără a le fi supuși, aliați sau membrii în alianțe mai puternice. Altfel dispar. Cumințenia unui stat nu inhibă poftele expansioniste ale unui stat care în întreaga istorie a avut visuri și practici imperialiste, indiferent de vorbe și făgăduințe. 

Concluzia poziției noastre astăzi o poate trage fiecare. Eu doar am expus un caz istoric, care se poate sau nu repeta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *