Satisfacție răutăcioasă
Fostul meu profesor Eugen Simion, încărcat la senectute de titluri și onoruri ca un general sovietic de ordine și medalii, mi-a reproșat că în capitolul pe care i l-am rezervat în Isoria literaturii române contemporane am făcut o referire la asocierea lui cu Ion Iliescu. Iată pasajul care ar fi trebuit, după opinia lui, să lipsească din carte:
„După 1989, conferenţiarul fără viitor de altădată accede repede la titluri înalte, culminând cu acela de preşedinte al Academiei Române. El nu aderă la vreun partid politic, dar îşi manifestă preferinţa pentru Ion Iliescu, fostul demnitar comunist care ajunge preşedinte al României, în mod paradoxal, exact după prăbuşirea comunismului. Deşi explică în repetate rânduri că este vorba de o simpatie faţă de omul Ion Iliescu şi nu de o opţiune politică, Eugen Simion pierde mult din creditul de care se bucura pe vremuri în rândurile intelectualilor.”
Distinsul critic și istoric literar mi-a explicat pe un ton profesoral: „Trebuie să vă ocupați de literatură, nu să faceți politică.” În zadar i-am explicat că eu doar am consemnat un fapt biografic, nu l-am interpretat din punct de vedere politic (și nici nu l-am evaluat din punct de vedere moral). Așa cum am precizat că Eugen Simion s-a născut în 1933 în comuna Chiojdeanca din județul Prahova, tot așa a trebuit să menționez că începând din 1990 el l-a susținut pe Ion Iliescu, chiar și după ce acesta a chemat minerii la București.
N-am reușit să mă fac înțeles.
Au trecut anii. Într-o bună zi, șefa Librăriei „Mihail Sadoveanu” , ingenua doamnă Geta Munteanu, care îi iubește pe scriitori mai mult decât se iubesc ei înșiși, m-a chemat să-mi arate o sală amenajată de curând exclusiv pentru lansări de cărți (între timp librăria s-a mutat de pe Magheru pe Edgar Quinet, dar și aici dispune de o încăpere spațioasă rezervată lansărilor). Cu entuziasmul ei sincer, procurase fotografii înrămate ale celor mai importanți scriitori și le fixase pe pereți, de jur-împrejurul sălii. M-a luat de braț și m-a dus să văd un loc privilegiat, un fel de firidă, în care își găsiseră loc doar două fotografii: a lui Eugen Simion și a lui Ion Iliescu. Și mi-a spus înfrigurată de emoție:
− M-am gândit să-i fac o surpriză lui Eugen Simion. Să stea alături de omul pe care îl iubește cel mai mult.
M-am îngrozit dându-mi seama ce tare îl va înfuria pe Eugen Simion această alăturare (care cândva a fost profitabilă pentru el, dar pe care acum ar vrea s-o dăm uitării). Și primul meu impuls a fost să-i spun Getei Munteanu să arunce dracului portretul lui Ion Iliescu, ca să nu apuce să-l vadă fostul meu profesor. Iată însă că i-am spus cu totul altceva:
− Minunată idee ați avut. Să vedeți ce mult o să se bucure Eugen Simion!
Spunând aceste cuvinte simțeam o satisfacție răutăcioasă. Mi-l imaginam pe Eugen Simion dând cu ochii de cele două fotografii alăturate și mă amuzam în sinea mea.
Am mai felicitat-o o dată pe Geta Munteanu și mi-am luat rămas bun de la ea. În timp ce părăseam librăria, aveam sentimentul că las în urmă o bombă cu explozie întârziată.
Alex Stefanescu
