În cadrul discursului său menit a electriza mulțimea adunată pe stadionul Lujniki din Moscova (cu ocazia aniversării a opt ani de la anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia), Vladimir Putin a demonstrat din nou, că trăiește într-o altă dimensiune, unind cinismul absolut, cu demagogia cea mai stridentă.
Trimiterile la textul Bibliei mi s-au părut cu totul și cu totul stranii, sugerând că liderul de la Kremlin, nu mai este decât un megafon al propriei sale nebunii sângeroase. Vorbind cu o părintească emoție despre „băieții noștri, care se ajută unul pe altul, umăr la umăr, în cadrul operațiunii speciale din Ucraina”, Putin a invocat insistent și valoarea universală a iubirii, care nu poate fi înțeleasă în adevărata sa lumină, decât de către creștini, poporul rus fiind un exemplu semnificativ în această privință.
Nici măcar propaganda nu mai funcționează în Rusia putinistă, ceea ce este livrat azi opiniei publice, identificându-se din ce în ce mai mult, cu discursul tâmp al oficialităților din Coreea de Nord. Multă vreme, Putin părea un partener cât de cât pragmatic și civilizat al liderilor occidentali și nord-americani, dar masca a căzut de mult, iar în lumina reflectoarelor a apărut un bărbat cu privirea fixă, care emite aserțiuni tot mai ilogice, de parcă nu s-ar adresa unei națiuni care a dat lumii atâtea genii, ci- unei turme de spălați pe creier.
Orice dictatură are fața grotescă, rea, sufocantă, insuportabilă. În pofida tuturor încercărilor de a o machia, sau ascunde în spatele unei reprezentații teatrale de ridicat profesionalism. Hăul, mizeria morală, vor fi (în cele din urmă) singurele elemente care vor rămâne. Rușii nu au cunoscut niciodată democrația autentică în istoria lor, timidele încercări în acest sens, nereprezentând nimic, la o privire retrospectivă. La urma urmei, fiecare își merită soarta proprie, atâta timp cât se complace în sensul de a o accepta.
Cristian Sandache
Facebook
