Ne mișcăm repede, schimbăm continentele în aceeași zi, dormim la hoteluri bune, trăim în epoca mobilității.
Doar cu 70-80 de ani în urmă nu era așa, iar pentru tinerii din ziua de astăzi pare de neconceput să trăiești altfel.
România avea o populație preponderent rurală, iar deplasările spre orașe, care erau mai mult târguri decât zone urbane, se făceau pe jos sau cu carele trase de boi. Distanțele pentru picior păreau mai scurte, dar sarcina de cărat nu putea fi prea mare. Țăranii însă aveau nevoie să-și vândă produsele la târg, că să aibă bani să-și poată duce copiii la școală. 10 kilometri îi parcurgeau într-o noapte cu carele, iar când se lumina de ziuă, după un drum în care moțăiala era alungată de fiecare mișcare a nopții, făceau popas.
Dacă ajungeau cu budanele și animalele de vânzare întregi și nu cădeau victimă prădătorilor care loveau pe la răspântii, dimineața opreau mersul agale al animalelor, le dejugau, le hrăneau și puneau de mămăligă. Nu se grăbeau pentru că târgul nu se muta.
Pentru drumeții care băteau cale mai lungă, prin sate erau case de oaspeți. Erau mici construcții, mereu îngrijite și curate, în care trecătorii puteau rămâne peste noapte. Drumurile erau uneori desfundate, lupii cutrierau pretutindeni, ploaia, vântul, zăpada îngreunau drumurile.
Obosiți, drumeții aveau nevoie de loc de popas și se găzduiau unii pe alții, nu în case particulare, ci în locuri speciali amenajate unde găseau cele necesare – uneori lemne, mereu apă proaspătă și …chiar mâncare. Era mare pomană să dai o cană de apă drumețului, iar fiecare ajungea călător la rândul său și povestea despre ospitalitatea unui sat sau altul.
Nu-și băgau străinii în casă, dar îi protejau și le protejau animalele, pentru care făceau fântână lângă casa de oaspeți și pentru care lăsau mâncare.
Au fost aceste vremuri pare-se demult și e greu de imaginat cum călătoreau românii altă dată. Casele de oaspeți din sate s-au ruinat, au dispărut. Am mai găsit un asemenea loc de popas în cătunul Corneanca, de la granița Clocițului ( Pruneni) cu Blăjaniul. Nu știu dacă tinerii mai știu rostul clădirii singuratice din drum, însă bătrânii își mai amintesc frânturi despre cei care au înnoptat sub acel acoperiș.
Casa de oaspeți era loc de popas pentru cei care treceau dealurile spre târgul Buzăului. Încă mai stă în picioare, deși ușa s-a lăsat și nu mai lasă să intre pe nimeni. Lângă mai este încă fântâna care salva însetații, într-o zonă unde apă e mai scumpă decât vinul.
Casa de oaspeți de la Corneanca are povești multe de spus, dare nu mai are cine să le asculte. Rămâne în picioare să mai amintească despre vremuri definitiv apuse și despre omenia oamenilor locului.