Cristian Sandache
Internațional

DIN ISTORIA RELAȚIILOR ROMÂNO-RUSE/ SOVIETICE

 

Istoricul relațiilor româno-ruse/sovietice- poate fi echivalat cu un paradox, în sensul că, deși cele două părți nu se aflaseră niciodată (oficial vorbind) în stare de război, trupele rusești invadaseră și ocupaseră de multe ori spațiul românesc, generând în mentalul colectiv al românilor o teamă și o respingere aproape viscerale. Rusia era o mare putere ortodoxă, care se proclama drept protectoarea tuturor ortodocșilor din această zonă a Europei, dar tendința sa permanentă de expansiune spre est și sud, reprezenta un pericol major la adresa integrității și chiar a existenței statului român, indiferent de contextul istoric la care ne-am fi raportat. Geopolitica indica fără drept de tăgadă Rusia, drept principalul pericol la adresa României. Pe de altă parte, opțiunea afectiv-politică pentru Franța (cu totul irațională pentru unii observatori ai vremii și istorici ) era explicabilă prin rolul major jucat de către această țară în structurarea statului român modern, modelul/influența franceză (cultură, artă, administrație, etc) fiind principalul referențial al elitei românești.
Diplomația românească a fost acuzată de nu puține voci, pentru presupusul ei ”stil-basculă” în sensul că, România s-a aflat (între 1883-1916) în tabăra aliaților Germaniei (acțiune justificată de pericolul reprezentat de către o Rusie în ofensivă), pentru ca în timpul Primului Război Mondial (asemenea Italiei) să treacă în tabăra Antantei. În perioada interbelică, România a făcut parte din centura de state est-central europene, prin care Franța a încercat să-și extindă influența în această parte a Europei, ca o contrapondere la renașterea influenței Germaniei, care (motivată geopolitic) viza aceeași zonă, pe care o dorea în primul rând- ca o mare piață de desfacere pentru produsele sale industriale.
Nicolae Titulescu (omul care a condus efectiv diplomația românească, până în anul 1936) acționa în conformitate cu principiile dreptului internațional, ca și cum ar aplica în literă și în spirit, indicațiile unui manual de bună conviețuire interstatală. În această ecuație, Germania nazistă continua să reprezinte (efect al percepției majorității cancelariilor occidentale europene) principalul pericol pentru pacea continentului nostru .
Prin contrast, URSS reușise să înșele vigilența multor observatori vestici, prezentându-se ca o mare putere animată de un pacifism sincer, apărătoare a statu-quo-ului european, care în pofida regimului său comunist, putea fi luată în calcul oricând de către statele democratice, în sensul unui partener de dialog rezonabil. Serviciile speciale sovietice derulau de ani buni, o amplă operațiune de cosmetizare a imaginii patriei sovietelor, fiind în acest sens investite fonduri uriașe, destinate atât susținerii financiar-logistice a partidelor comuniste sau de coloratură comunistă din Occident, cât și capacitării unor personalități din sfera cultural-mediatică sau politică occidentale sau nord-americane, devenite ulterior agenți de imagine și susținători ai URSS la nivel internațional .
O acțiune de imagine extrem de bine gândită, menită a arunca o perdea de fum peste adevărata realitate a regimului comunist/stalinist, caracterizat printr-o anihilare cvasi-totală a drepturilor fundamentale ale omului. Germania nazistă nu-și ascunsese intențiile de revenire în prima linie a puterilor europene, iar acțiunile sale de tip revizionist erau susținute de către toate statele care se consideraseră nedreptățite în urma deciziilor luate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. (1919-1920).
Mult mai subtili , sovieticii abordaseră o nouă strategie de imagine în privința manierei proprii de a-și gestiona politica externă, reușind pentru o perioadă de timp să-și disimuleze realele intenții expansioniste, care, în fapt, rămăseseră mereu…

Cristian Sandache

Facebook



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *