Dacă în Buzău ne frământă grâul, pepenele și noile rute ocolitoare, prin alte părți ale lumii – de exemplu prin deșerturile Iranului și culoarele puterii de la Washington – se frământă uraniul. Nu cel de la Cernavodă, ci cel iranian, îmbogățit peste măsură, motiv de veșnică neliniște pentru Vest. Iar în această piesă care pare reluată în fiecare deceniu, Donald Trump își face iar apariția pe scenă.
Pe când era președinte, Trump a rupt acordul nuclear semnat în 2015 de administrația Obama împreună cu Iranul și alte mari puteri. A fost o decizie care a declanșat un joc periculos: Iranul s-a simțit trădat și a început din nou să îmbogățească uraniu peste limitele admise. Unii zic că azi ar avea material suficient pentru câteva focoase nucleare. Iranul neagă. Dar liniștea nu mai e ce-a fost.
Acum, în 2025, Trump e din nou în campanie. Iar retorica lui se întoarce la vechile promisiuni: „Iranul nu va avea niciodată bomba!”, spune el în mitinguri zgomotoase, de parcă nu tot el ar fi fost cel care a deschis poarta acestui nou val de tensiuni. Între timp, Iranul a reluat cooperarea tehnică cu Rusia, și chiar și China privește cu un ochi interesat și unul îngrijorat ce se întâmplă în zona Golfului Persic.
Recent, Agenția Internațională pentru Energie Atomică a tras un semnal de alarmă: în ciuda inspecțiilor reluate cu greu, Iranul nu oferă transparență totală. Se pare că stocurile de uraniu îmbogățit depășesc de zeci de ori limitele admise. Se mai vorbește despre instalații subterane, centrifuge de ultimă generație și chiar despre intenția regimului de la Teheran de a folosi programul nuclear ca monedă de negociere.
Ce măsuri se iau? Europa încearcă diplomația. America, în funcție de cine câștigă alegerile, ar putea reveni la sancțiuni dure sau – în cel mai rău caz – la amenințări militare. Israelul nu stă cu mâinile în sân: oficialii de acolo spun că nu vor permite niciodată Iranului să devină putere nucleară.
Iar în tot acest timp, lumea pare să-și țină răsuflarea. Un fir de nisip mișcat în Iran poate provoca o furtună globală. Și într-o epocă în care se vorbește tot mai mult despre energie verde, tot uraniul rămâne butoiul cu pulbere. O lecție de istorie care refuză să se învețe.
Pentru cititorii din Buzău, poate părea departe. Dar lumea e mică. Iar prețul unui baril de petrol sau al unei sticle de benzină la OMV poate fi dictat de negocierile dintre doi oameni care n-au văzut niciodată Buzăul pe hartă: unul din New York, altul din Teheran.
A cosemnat,
A.N.