Afirmația se aude des, rostită cu siguranță și nostalgie: „Ceaușescu ne-a făcut industrie.” Sună simplu, aproape reconfortant. Dar istoria economică nu funcționează pe impresii sau amintiri selective, ci pe structuri, decizii și consecințe. Iar adevărul este mai puțin comod.
România avea industrie înainte de Ceaușescu. Încă din perioada interbelică existau ramuri industriale solide: petrol și rafinării, metalurgie, textile, industrie alimentară, transport feroviar, uzine mecanice. Nu eram o țară agrară primitivă, ci un stat aflat pe un drum lent, dar coerent, de modernizare. Ceaușescu nu a pornit de la zero. A preluat o bază deja existentă.
Ceea ce a făcut regimul comunist nu a fost o dezvoltare economică sănătoasă, ci o industrializare forțată. După 1965, decizia a fost una politică, nu economică: România trebuia să devină rapid o putere industrială complet autonomă, capabilă să producă de toate, pentru toți, indiferent de costuri, resurse sau piețe reale. Economia a fost subordonată ideologiei.
Fabrici uriașe au fost ridicate adesea fără studii serioase de eficiență. S-au construit combinate siderurgice, platforme chimice și uzine gigantice în zone fără infrastructură adecvată, doar pentru a bifa planuri cincinale. Producția conta mai mult decât calitatea, cantitatea mai mult decât utilitatea. Se producea mult, prost și scump.
Pentru a susține această expansiune, România s-a împrumutat masiv din Occident în anii ’70. Tehnologie importată, licențe costisitoare, utilaje dependente de piese și materii prime pe care nu le aveam. Industria nu era competitivă pe piața liberă, dar funcționa artificial, susținută de stat.
Când datoria externă a devenit apăsătoare, Nicolae Ceaușescu a luat o decizie radicală: plata integrală a datoriei, cu orice preț. Din acel moment, industria a fost stoarsă până la epuizare. Tot ce se producea se exporta pentru valută. Populația rămânea cu lipsuri, iar fabricile rămâneau fără investiții, mentenanță și modernizare.
La finalul anilor ’80, România avea o industrie mare pe hârtie și obosită în realitate. Uzine supradimensionate, energofage, dependente de comenzi de stat, incapabile să supraviețuiască într-o economie de piață. Nu era o industrie pregătită pentru viitor, ci una legată de un sistem care se prăbușea.
După 1989, multe dintre aceste fabrici au căzut rapid. Nu pentru că „a venit capitalismul”, ci pentru că nu fuseseră niciodată construite să reziste fără perfuzii politice. Unele au fost prost privatizate, altele distruse intenționat, dar foarte multe erau deja economic moarte.
Adevărul este acesta:
Ceaușescu nu „ne-a făcut industrie”.
Ne-a lăsat o industrie dependentă, rigidă și neadaptabilă.
Industria adevărată nu înseamnă doar clădiri, utilaje și coșuri de fum. Înseamnă eficiență, piață, inovație și capacitatea de a te adapta. Iar acestea nu se pot construi prin decret.
Mitul rezistă pentru că este comod.
Realitatea, însă, rămâne — chiar și atunci când nu ne place.