La Bruxelles, marți, 12 noiembrie, procesul de confirmare a noilor comisari europeni a intrat într-o fază crucială, iar una dintre cele mai discutate numiri este cea a lui Raffaele Fitto, candidatul propus de Italia pentru funcția de vicepreședinte executiv al Comisiei Europene, responsabil pentru Coeziune și Reformele Structurale. Nominalizarea acestuia a stârnit controverse intense, fiind considerată un test important pentru coeziunea și direcția politică a Uniunii Europene.
Raffaele Fitto este membru al partidului italian Fratelli d’Italia, o formațiune politică de dreapta, cu rădăcini în tradițiile fasciste ale țării. În cadrul audierii sale de trei ore din Parlamentul European, Fitto a încercat să răspundă criticilor aduse de parlamentarii de stânga și centru, care l-au acuzat de apropierea sa de ideologii extremiste. El a declarat că nu va fi un comisar al unui partid sau al unui guvern, ci va servi interesele Uniunii Europene în ansamblul său. De asemenea, a subliniat că, deși este asociat cu un partid considerat postfascist de unii, nu se consideră un „fascist”, ci o persoană dedicată reformelor și progresului în cadrul instituțiilor europene.
Această numire a lui Fitto a fost un punct fierbinte al negocierilor la Bruxelles, în contextul în care noii comisari europeni trebuie să primească aprobarea Parlamentului European înainte de a putea prelua oficial funcțiile. Printre cele 26 de candidaturi care au fost evaluate, cazul Fitto a fost cel mai controversat, atrăgând atenția atât a susținătorilor, cât și a detractorilor politicii populiste de dreapta a Italiei. Acesta este un exemplu clar de cum nominalizările politice pot alimenta discuții aprinse privind echilibrul de putere din Uniunea Europeană și influența statelor membre asupra instituțiilor comune.
În pofida încercării de a calma spiritele, iar în fața unui Parlament European extrem de diversificat politic, Fitto nu a reușit să evite întrebările delicate referitoare la trecutul său politic. Susținut de premierul italian Giorgia Meloni, care a subliniat importanța unei reprezentări mai puternice a Italiei în structurile europene, Fitto a insistat că va acționa în interesul tuturor statelor membre, nu doar al Italiei sau al partidului său.
Această controversă nu este doar despre Fitto sau despre Italia, ci reflectă tensiunile din interiorul Uniunii Europene, între forțele politice tradiționale și cele emergente, populiste, care contestă adesea structurile și politicile existente. Comisia Europeană, condusă de Ursula von der Leyen, trebuie să jongleze între aceste interese divergente, iar procesul de numire a comisarilor este un exemplu clar al complexității și sensibilității acestui joc politic.
În acest context, confirmările comisarilor europeni nu sunt doar o chestiune administrativă, ci o oportunitate pentru statele membre de a-și impune influența și de a promova viziuni politice care reflectă realitățile interne ale fiecărei națiuni. Mai mult, aceste negocieri pot semnala viitorul direcției Uniunii Europene, un viitor ce ar putea fi marcat de o creștere a polarizării între diferitele grupuri politice și între cele două mari viziuni europene: o Europă unită în diversitate și o Europă în care interesele naționale prevalează asupra solidarității comune.
Pe măsură ce procesul de validare a noilor comisari se apropie de final, rămâne de văzut dacă această negociere va duce la un compromis sau dacă va lăsa o breșă în cadrul politic al Uniunii Europene, care va trebui să fie gestionată cu multă abilitate în lunile și anii următori.