CÂND ÎMBĂTRÂNEŞTI URÂT
ION CRISTOIU (n.1948) promitea iniţial să fie un notabil istoric literar. A tot declarat că a redactat o „Istorie a literaturii proletcultiste din România”, de dimensiuni uriaşe (1400 pagini) , numai că nu a reuşit să şi-o publice nici măcar acum, din lipsă de fonduri şi de editori dispuşi la o asemenea acţiune. Fragmente din volumul anunţat au fost tipărite în publicaţii literare ante-1989. A scris şi proză scurtă, tipărind (înainte de 1989) două volume, după cum a tipărit şi un volum (sau două) de comentarii literare. Unii l-au asemănat cu Marin Preda , sub aspectul modalităţii de abordare a universului rural. Cristoiu a fost mereu sensibil la senzaţional şi pitoresc, ceea ce este una dintre mărcile jurnalismului cancanier. Devenit după 1990 creator de gazete cu succes vandabil garantat şi editorialist mult gustat de către un important segment al publicului din România (care considera că „Maestrul” e un exemplu de modestie populară şi nu manifestă aerele de superioritate ale unui Guru al presei), a devenit şi un personaj invitat permanent al televiziunilor, în calitate de părerolog pe tot felul de chestiuni, cele social-politice fiind preponderente. În paralel, inventatorul găinii născătoare de pui vii s-a dorit a fi recunoscut atât ca un scriitor autentic, cât şi ca un istoric adevărat, unul care ară meticulos kilometri de documente arhivistice şi scormoneşte prin biblioteci cu voluptate, simţindu-se (vorba lui Mao), fericit în atmosfera lor, precum un bou pe o pajişte. Cândva am căzut şi eu în capcana multora, considerându-l pe Ion Cristoiu un reper al presei româneşti, un model de analist şi un foarte înzestrat autor de istorie scrisă cu talent şi simţ al accesibilităţii. Azi (fiind mult mai bătrân) admit că „Maestrul” nu e lipsit de abilităţi într-ale scrisului, dar degeaba citeşte şi fişează ca un şcolar conştiincios mii de cărţi şi documente, pentru că nu va putea fi niciodată mai mult decât un amator. Volumele sale de eseuri pot impresiona cu uşurinţă pe semidocţi, dar nu şi pe istoricii care se respectă, iar observaţiile sale din cele străinătăţuri sunt superficiale , seci şi lipsite de rafinamentul observatorului superior. Cristoiu este ultracitit, dar simţul estetic îi lipseşte, ca şi profunzimea marelui reporter ce se consideră în mod cert că este. În calitate de analist politic (atât în texte, cât şi în intervenţii orale) în ultimii ani asistăm la demonstraţia căznită specifică unui om fără nici o axă morală, adept al celor mai penibile scenarii. Recent, „Maestrul” mustra conducerea PSD că nu manifestă suficientă hotărâre în lupta cu actuala Putere liberală, în sensul că- formaţiunea social-democrată ar trebui să devină port-drapelul tuturor celor care consideră că măsurile anti-pandemie nu reprezintă altceva, decât semnele clare ale unei noi dictaturi. Stupidităţile pe care Ion Cristoiu le emite cu aerul senin al “comunistului” ce se recomandă a fi, îl descalifică total. Nu e nici o problemă că el este adeptul ideologiei comuniste, doar că până şi în rândurile comuniştilor (autohtoni sau de aiurea) există şi oameni cu capacităţi intelectuale ridicate, care în mod cert, s-ar fi ţinut departe de scenariile peltice ale analistului de carton.
Cristian Sandache
