Introducere la problemă
Sentimentul că ai puterea să judeci fără eroare, dinspre amănunte deja truncheate, generează comportamente oribile. În cazul în care idei construite din non-sensuri se adună într-o persoană mediatizată, care are sentimentul că poate spune lucruri extraordinare – chiar dacă o face de manieră banală – atunci rezultatul este realmente penibil. Mai întâi, prin reacția de comentarii penibile pe care le generează și, în egală măsură, dinspre faptul că în loc să aducă soluții, omul acesta se blochează într-o admirație adusă propriului sine.
Să recunoaștem că a trăi în stare de penibilitate este un exercițiu care se învață prin aplicarea constantă a ignoranței. Aceasta din urmă se exersează, la rândul ei, prin efortul cotidian de a nu mai reflecta. Urmarea este mai mult decât evidentă. Televiziunile, cu mici excepții, sunt vectorul care modulează penibilul și influențează tendința spre non-reflecție, manipulând gândirea, acolo unde ea abia mai respiră. Mass-media, dinspre ideologiile care-o guvernează, tinde să convertească reflecția populară spre golul spiritual din propriul ei mesaj care, cu mici excepții, critică Biserica pentru cele mai neînsemnate amănunte, cazuri disparate, scenarii hilare sau inventate de toutes pièces. Maniera ei de a chestiona realitatea este parcelară. Plecând de la segmente disparate, se construiește un tip de realitate „globală”, concretizată în schițarea unei imagini înăuntrul căreia pseudo-realitatea este forțată să existe în aglomerația de cuvinte și refuzul de a nu spune nimic esențial. În preocupările critice ale acestei noi construcții ideologice flotante, Biserica își găsește mereu un loc aproape fruntaș. Chiar dacă nu face nimic pentru a merita oprobiul la care este supusă! Să ne amintim exemplul de la Colectiv și manipularea de masă, forțată și agresivă până în absurd. Mai nou, referendumul pentru redefinirea termenilor căsătoriei a deștepat toți demonii posibili într-un atac furibund dus pe toate fronturile posibile. Acum, problema este (veche deja!) Catedrala, care, Slavă Domnului, va fi sfințită, dincolo de voința practicanților de Paști, care și-ar fi dorit să se reculeagă în singurul loc în care, potrivit agendei progresiste, locuiește Dumnezeu: o cabană de lemn.
Cunoscători și necunoscători și-au dat mâna într-un concert al incompetenței în reflecție, care atinge cotele cele mai absurde ale probabilului transformat, peste noapte în certitudine. Evident, Biserica nu este condamnată de către cei care îi calcă pragul, ci ori de cei care nu au nimic în comun cu ea ori de cei care, călcându-i pragul, nu au înțeles nimic din mesajul care-i este specific.
[N. NACU]