Pe 4 iunie 1979, în Padina, județul Buzău, venea pe lume Silvia Coman. A fost fiică, soție, mamă, medic și prietenă. A fost, de asemenea, pacient oncologic și – mai ales – o lumină pentru sute de oameni pierduți în labirintul suferinței și al birocrației medicale. Pe 7 iulie 2023, Silvia „a adormit”. În urmă, a lăsat nu doar amintiri, ci o moștenire de omenie, curaj și solidaritate.
La vârsta de 36 de ani, Silvia a primit un diagnostic devastator: melanom – una dintre cele mai agresive forme de cancer de piele. În loc să se retragă în tăcerea bolii, Silvia a transformat suferința într-o formă de slujire. A devenit navigator de pacienți oncologici, un rol rar și esențial în România, ajutând bolnavi și familii să găsească tratamente, medici, analize, soluții.
Rădăcini în pământ buzoian
Silvia a crescut în satul Padina, fiica unor ingineri agronomi. Părinții ei – Frățilă și Nicoleta Burnel – i-au transmis dragostea pentru învățătură și pentru oameni. A fost „premianta” familiei și a intrat cu o notă excepțională la cel mai bun liceu teoretic din județ – „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău.
Încă din copilărie, spunea că vrea să se facă doctoriță. A urmat Facultatea de Medicină, cu disciplină și o pasiune tăcută. Era serioasă, uneori temătoare, dar întotdeauna prezentă pentru ceilalți. Claustrofobă, nu stătea niciodată în mijlocul băncii – prefera marginile, locurile de unde poate ieși repede. Poate pentru că nu suporta captivitatea, nici fizică, nici sufletească.
Diagnosticul și transformarea
În 2016, o aluniță care a început să sângereze a aprins alarma. A cerut să i se facă o poză pe spate și a știut: e melanom. S-a autodiagnosticat și a început imediat să caute tratamente. În zece zile, era deja operată. A renunțat la cabinetul de medic de familie și s-a dedicat complet ajutorării altora, devenind navigator de pacienți oncologici.
A colaborat cu asociații precum Melanom România și Magic. A fost printre primii pacienți care au testat tratamente noi aduse din Israel, a luptat pentru decontarea radioterapiei stereotactice și a construit rețele de sprijin pentru alți bolnavi.
Silvia nu a fost doar pacient. A fost arhitectul propriului plan de tratament. A fost și navigator, și timonier. Și-a studiat analizele, a purtat dialoguri cu specialiști din Belgia și Israel, a învățat, a decis, a explicat altora. O făcea firesc, ca o datorie personală.
O rețea de prietenie și dragoste
A fost înconjurată de prietene devotate: Bianca, Monica, Liliana, Nicoleta. Împreună, au format un „poligon al prieteniei” – găteau, călătoreau, râdeau, plângeau. Silvia era centrul. Din cămara Biancăi încă se păstrează borcanele cu dulceața ei de zmeură. În casa părinților, o dulceață de trandafiri făcută împreună stă neatinsă, ca un relicvariu.
A fost o mamă dedicată. A crescut doi copii cu răbdare, tandrețe și încredere. Deși și ei s-au confruntat cu dificultăți de sănătate, Silvia a rămas mereu senină, a găsit soluții și s-a bucurat de fiecare progres. Își încuraja prietenele, chiar și de pe masa de spital. Ea spunea „va fi bine”, chiar când știa contrariul.
Pacienții care n-o vor uita
Silvia nu a refuzat niciodată un om. Era căutată de pacienți din toată țara. Răspundea, căuta, suna, traducea, împingea uși închise, construia drumuri. A fost sprijin pentru bolnavi de cancer de colon, de sân, de piele, de ficat. Era întrebată ce să se facă mai departe, iar ea știa mereu pasul următor.
Unul dintre cei ajutați, Andi Cârlan, bolnav de cancer de colon, mărturisește că Silvia i-a dat curajul de a merge mai departe. Împreună au făcut un pact: „Nu voi muri din asta”. Au purtat tricouri cu acest mesaj. El a supraviețuit. Ea, nu.
Ultimele zile
În 2024, boala a recidivat sever. Metastaze cerebrale. De Paști, familia s-a strâns la Padina. Silvia era deja prea slăbită. Din 29 mai, a fost internată. Pe 4 iunie, a împlinit 45 de ani, iar prietenele și părinții i-au fost alături. Apoi, a tăcut. Pe 7 iulie, într-o duminică dimineață, în camera cu lumină de veghe, o infirmieră a cerut voie să o ungă cu mir. Și Silvia a adormit.
Ce rămâne
Rămân copiii ei. Rămân prietenele care plâng încă. Rămâne dulceața din frigider. Rămân sutele de pacienți care, datorită ei, au primit tratamente mai bune. Rămâne profesia de navigator de pacienți, care în România are acum chipul ei.
„Fiecare persoană pe care o iubim lasă în noi o parte din lumina ei”, spunea o postare distribuită de Silvia cu câteva luni înainte să plece. „Ei trăiesc în noi, în poveștile pe care le spunem, în iubirea pe care continuăm să o dăruim.”
Silvia Coman, buzoianca tăcută, curajoasă, empatică și hotărâtă, a fost o lumină călăuzitoare într-o lume unde mulți se simt pierduți. A rămas model. A rămas iubită. A rămas.
Vezi articolul integral în: