Fără categorie

Puskin -Omul

 

Cel mai important poet al Rusiei a murit într-un duel, cu intestinele făcute vraiște, de glontele unui ofițer francez bănuit că i-ar fi sedus soția. Aleksandr Pușkin (1799-1837) nu a reușit decât să-și rănească ușor în braț rivalul. Nu participa pentru prima oară la asemenea confruntări, dovedind calități de bun ochitor. Era cunoscut pentru frecvența cu care a provocat pe mulți dintre cei pe care îi considera că se făcuseră vinovați față de el, din diferite motive. Omul Pușkin a fost un capricios instabil, un impulsiv obsedat până la patologic de femei cât mai frumoase și jocuri de cărți derulate până către zori. Era un tânăr chipeș, oacheș, având în ascendența sa și o doză de sânge african. A fost (fără discuție) un geniu, simbol al poetului romantic, înzestrat cu o picturalitate viguroasă și copleșitoare a versului. Romane în versuri, poeme impunătoare prin respirația lor amplă (asemenea unor explozii de lumină), evocări istorice pline de nerv, probând o neobișnuită acuitate a minuției psihologice. Mereu nemulțumit, neliniștit, zurbagiu și melancolic, pătimaș cititor și adorator al teatrului (în care vedea o prelungire estetică a literaturii), visând în permanență la trăirea unei iubiri legendare, Pușkin a fost în permanență monitorizat și cenzurat de către autoritățile vremii, cărora le-a părut suspect, imprevizibil și periculos , nu neaparat prin prezența sa fizică, dar mai cu seamă, datorită versurilor sale, care se puteau transforma oricând în lumini incendiare. Ca orice personalitate excepțională, poetul a fost structural ostil oricărei formule de îngrădire a libertății de conștiință și de creație. A făcut eforturi uriașe pentru a se putea tempera, mai ales în momentele în care și-ar fi dorit să izbucnească, revoltat de uriașa rigiditate și lipsă de orizont tipică sistemului autocratic, dintr-o Rusie pe care țarii o doreau menținută sub un adevărat obroc, parcă pentru totdeauna, în afara Istoriei. Copilul genial și teribil al literelor rusești era un fel de diamant de preț, pe care autoritățile îl prețuiau, dar de care se temeau și pe care l-ar fi dorit transformat într-un cuminte bugetar al statului. Ocupațiile funcționărești-administrative nu i se potriveau deloc lui Pușkin, care se simțea cu adevărat el însuși, în fața foii de hârtie, ori filtrând cu câte o frumoasă voluptuoasă, de care se simțea cel mai adesea vrăjit. Melancolia îl chinuia uneori, această veritabilă boală care pândește în genere- sufletele alese. Avea să-i fie soție o aristocrată de doar 16 ani, iubitoare de flirturi, imatură și superficială, dar de care se va îndrăgosti în felul său caracteristic, adică sălbatic și pătimaș, fără niciun fel de inhibiție. După ce a curtat-o timp de doi ani, familia acesteia a acceptat ideea căsătoriei , după ce inițial poetul a fost privit cu maximă rezervă, cunoscut fiind pentru ieșirile sale turbulente și viața dezordonată. Mai mereu în răspăr cu autoritățile, petrecând o mare parte a scurtei sale vieți în exil, Pușkin a simțit nevoia să-și ia rămas bun în ultimele sale momente de viață, de la propriile-i cărți din bibliotecă, pe care le-a socotit întotdeauna singurii săi prieteni cu adevărat sinceri. Își pierduse cunoștința de câteva ori și pendula între vis și realitate, dar a simțit nevoia să se adreseze lor, parcă pentru a-și împlini (ca într-un simbolic cerc magic) destinul tragic și excepțional.
Cristian Sandache

Facebook

Cristian Sandache

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *