Există o ciudată liniște maiestuoasă în scrierile lui MARCEL PROUST (10 iulie 1871- 18 noiembrie 1922), ceva care amintește fie de un vis nedefinit, fie de o tainică împăcare cu sine, a unui suflet aflat în căutarea propriului său echilibru. Scriitorul acesta în care (o vreme) mulți nu vedeau decât silueta unui copil de bani gata, a unui rentier snob și superficial, a avut o gestație îndelungată sub aspectul creativității. Ca un bijutier minuțios a descoperit că Timpul putea oferi o excelentă materie primă, pentru un condeier dotat cu o memorie afectivă specială. Vastul ciclu romanesc „ În căutarea Timpului Pierdut”- are ceva din fascinația operei lui Tolstoi, dar dintr-un cu totul alt unghi de abordare. Omul care a trăit retras în ultimii trei ani ai vieții în celebrul său birou de lucru căptușit cu plută , se afla parcă într-o transă a creației. Se derulează ca sub efectul unui încetinitor, imagini de demult, emoții ale copilăriei, pasiuni germinând, fragmente ale unor obiecte care pot trezi senzații puternice și melancolii vaporoase, nebănuite. Gestul rafinat al turnării ceaiului în ceșcuțe miniaturale, aromele unei prăjituri de casă, o măsuță cu baroce încrustații ludoviciene, bucata de peisaj care se întrezărește din cadrele unei ferestre întredeschise, parfumul unei batiste pe care se află o anumită monogramă, așteptările care pășesc laolaltă cu bătăile unei pendule- totul este filtrat în imaginația picturală a lui Proust, pentru a deveni la final- cuvânt, atmosferă, sugestie, sunet, adiere, început și amurg. Un prozator de rară subtilitate, care redesenează amintirile în noi cicluri de basoreliefuri neașteptate, având ca model propriul său suflet. Așadar, avem să aflăm în cele din urmă, că această liniște uneori mormântală, nu-i decât o aparență. În spatele ei, trăiește cu o intensitate neobișnuită- oceanul miliardelor de sentimente și experiențe, fără de care sufletul n-ar fi decât o simplă expresie.
Cristisn Sandache
