În România, doctrinele sunt încă superficial percepute chiar de unii membri de partid! Cu atât mai mult de alegători. Dacă reuşesc, cât de cât, să se impună electoral, acestea o fac prin carisma şi calităţile liderilor. România are partide de lideri, nu de ideologii!
Primul lider al PSD-ului (şi cel mai carismatic prin zâmbetul său interminabil) a fost Ion Iliescu. Care, la început, venind după posacul Ceauşescu, a convins 83% din alegători, inclusiv pe subsemnatul. Iliescu a condus partidul (şi România) trei mandate, deşi Constituţia permitea doar două. A trebuit până la urmă să se oprească, făcând loc în fruntea PSD-ului unui politician valoros: Adrian Năstase! Iliescu s-a mulţumit cu titlul nobiliar de „Preşedinte de onoare”, pe care, în ciuda dosarelor sale penale, îl deţine şi astăzi.
Năstase a reorganizat, cât de cât partidul. Care a continuat însă să rămână o grupare populistă, dispusă să sacrifice toată economia Împuşcatului, pentru a câştiga voturi! Însă Adrian Năstase pierde alegerile prezidenţiale din 2004, câştigate, la mustaţă, de Băsescu. Credeţi că cineva în PSD a apreciat rezultatul său? Nici vorbă! Partidul îl părăseşte. Gruparea e nemiloasă cu cei ce nu-i pot asigura avantajele! Năstase intră mai întâi în dizgraţie şi, ceva mai târziu, în puşcărie. Evident, este scuipat afară din partid!
După Năstase, în fruntea PSD ajunge un diplomat de carieră, inteligent şi carismatic: Mircea Geoană! Şi scenariul se repetă! Partidul îl sprijină iar „în unanimitate”. Dar Geoană pierde, tot „la mustaţă”, alegerile prezidenţiale din 2009. Câştigate iar de Băsescu! Geoană este imediat pedepsit de marii baroni şi de obişnuiţii profitori ai PSD. Masa de manevră a partidului, multă şi ineptă, sare la beregata lui Mircea Geoană! Care e marginalizat şi până la urmă debarcat. Ca toţi frustraţii politic, Geoană îşi face repede alt partid!
În locul lui Geoană, în fruntea PSD vine Ponta, desemnat premier de Băsescu, în unul din rarele sale momente de pierdere a lucidităţii. Şi Ponta e susţinut cu surle şi tobe la prezidenţiale. Dar în 2014 vine Iohannis şi-l învinge. Iar la limită! Ce a urmat, cred că deja intuiţi! Aristocraţia interlopă a partidului îl sacrifică! Ponta pribegeşte o vreme, apoi îşi face şi el partid!
Apoi situaţia se repetă la indigo. În locul lui Ponta partidul îl alege „în unanimitate” preşedinte pe Liviu Dragnea, un cârciumar din Alexandria. Carismatic, ca toţi cârciumarii. Dragnea burduşeşte politica naţională cu sudişti de-ai lui, Ar fi candidat la prezidenţiale, dacă nu era arestat, pentru un dosar cu angajări fictive. Fireşte, odată arestat, Dragnea este scos din partid şi înfieratt cu mânie proletară!
Văzând că meseria de lider PSD e asemănătoare cu cea de pilot kamikadze, puţinii oameni serioşi care mai subzistă în acest grup de interese, nu-şi mai doresc această funcţie. Încep să se afirme preşedinţii interimari. Între aceştia, prima e Viorica Dăncilă,
Interimara Dăncilă repetă scenariul! Susţinută „unanim” la prezidenţiale, pierde la scor meciul cu Iohannis! Ce a urmat e uşor de ghicit! Dăncilă primeşte un şut în fund, de la partid. Mintea nu o duce să-şi facă partidul ei! Dar a fost garată pe o linie moartă cu vedere la mare! Stă cuminte în banca ei! Acum pe cai mari e alt „interimar”: Ciolacu! Faţă de înaintaşii săi este doar o caricatură! Dar, dacă n-ai cal, e bun şi măgar.
La prezidenţiale e greu să te afirmi. Dar perdanţii altor partide (CV Tudor, Gh. Frunda, Petre Roman, Dan Barna etc.) s-au bucurat de apreciere în partidele lor. Doar la PSD funcţionează principiul: Totul sau nimic
De aceea oamenii nu mai sunt interesaţi de funcţii atât de efemere şi periculoase, ca cea de Preşedinte PSD! Iată de ce nu are PSD lider! Nici ursul coadă!
Vasile Budulescu
