Articolul nu face referire la grupul infracțional care i-a furat identitatea lui Dan Desliu. Despre ei vom scrie in funcție de cercetarea pe care o întreprind organele de urmărire penală .
Textul este magistral scris, ca toate textele care aparțin lui Cristian Sandache. Descrierea e foarte vie. Practic, citind, te întâlnești cu hidoșenia unui impostor care nu a apucat sa-și răscumpere viața.
&
Pe 4 septembrie 1992, DAN DEȘLIU piere înecat în dreptul localității Neptun. Cadavrul i-a fost găsit după o vreme, mutilat de viețuitoarele mării, într-o stare deplorabilă. Pe nisip – prosopul și o pereche de șlapi. O moarte ciudată, Deșliu fiind cunoscut ca un excelent înotător. Pe 31 august tocmai împlinise 65 de ani. În perioada 1949-1955, fusese unul dintre cei mai mediatizați poeți oficiali ai noului regim comunist instaurat în România, publicând masiv și fiind plătit regește. Poetul (Beșleagă pe numele real- conform unor surse, având vagi origini paterne armenești) a crezut sincer în comunism, convins că poate contribui la zidirea unei lumi noi, din care flagrantele inegalități să dispară pentru totdeauna. Actor ca formație, a fost atras în cele din urmă de viața literară. Poemele sale agitatorice sunt de un dogmatism înfricoșător, de o penibilitate rară. Ori de câte ori le recitesc- am un sentiment de greață. Chiar dacă le-o fi scris din convingere, sentimentul pe care îl trăiesc rămâne același. Nu știu de ce, dar Dan Deșliu mi-a generat în chip constant, o maximă repulsie. Chiar dacă a admis ulterior că s-a înșelat asupra comunismului, chiar dacă de prin 1980 a demisionat și din PCR, acolo unde se înscrisese în 1945. În pofida faptului că a criticat dur regimul lui Nicolae Ceaușescu, inclusiv prin texte preluate de către posturi de radio occidentale. Omul mi s-a părut structural rău, sau (cel puțin) ulcerat de o umbră înghețată. Pe când eram școlar mi-l amintesc vag, prezidând o emisiune televizată, intitulată „Floarea din grădină”, un fel de concurs având rostul de a descoperi talente din sfera folclorului românesc. Era lipsit de orice farmec, colțuros, cu o față pergamentoasă, veșnic severă. Nu avea viață, nu avea charismă. Părea că mestecase ciment. (Ulterior a fost schimbat cu un remarcabil profesor universitar etnograf, Florea- dacă nu mă înșeală memoria. Un om atrăgător.) Citisem că în anumite cercuri dovedea un curaj evident, criticând aspru derapajele tot mai mari, ale unui regim tot mai rupt de nevoile reale ale poporului român. Dar nu am reușit niciodată să-mi reprim această repulsie față de el. După 1962 a publicat poezii de o cu totul altă factură, centrate pe interiorizare, abstractizare, o acută tristețe existențială. Poezii care mărturiseau suferințele (cred- reale) ale unui spirit în derivă, marcat de mari remușcări. Viața personală i-a fost un eșec. Două divorțuri, aventuri de-o noapte cu tot mai tinere partenere care aveau să-l părăsească pe rând, refugiul în alcool, monitorizarea din partea Securității, trecerea sa în planul periferic al vieții literare, departe de gloria anilor proletcultiști. Ce-i drept, nu trăia în mizerie, dar nu mai era ceea ce fusese în tinerețe. Cred că a dorit să moară în chip deliberat. Cu câteva zile înainte de acest tragic sfârșit, publicase într-o revistă literară, un mic poem în vers alb, despre o mare bântuită de rechini cinici, cu poetul pe post de navigator solitar, pândit de un fel de fatalitate…
Cristian Sandache