Propunerea lui Rahm Emanuel de a introduce o limită de vârstă de 75 de ani pentru președinte, congresmeni și judecători nu este, în fond, o chestiune de cifre. Este o chestiune de curaj politic. Curajul de a spune, într-un sistem care venerază longevitatea puterii, că există un moment legitim al retragerii.
Într-o Americă în care liderii se apropie tot mai mult de nonagenariat, întrebarea nu mai este dacă vârsta contează, ci de ce ne prefacem că nu contează. Funcțiile supreme ale statului cer claritate, energie, reflexe rapide și capacitatea de a înțelege o lume care se schimbă cu o viteză nemaiîntâlnită. Nu toți oamenii îmbătrânesc la fel, este adevărat. Dar statul nu poate funcționa pe excepții fericite, ci pe reguli.
Criticii vorbesc despre discriminare. Dar adevărul incomod este că puterea fără limită de vârstă riscă să devină o formă de conservare biologică a status quo-ului. Nu meritocrația este blocată, ci accesul generațiilor care trăiesc efectele deciziilor de azi pe termen lung.
Judecătorii „pe viață”, politicienii „de neînlocuit”, liderii „indispensabili” — toate acestea sunt mituri comode. Istoria arată că instituțiile devin fragile atunci când se confundă cu oamenii care le ocupă. O limită de vârstă nu anulează experiența; o închide într-un cadru firesc, în care predarea ștafetei devine parte a responsabilității publice.
Poate că 75 de ani nu este cifra perfectă. Dar este o linie trasată cu onestitate, într-o epocă în care nimeni nu mai vrea să traseze linii. Iar faptul că această discuție vine din interiorul sistemului spune ceva esențial: schimbarea nu mai poate fi amânată sub pretextul respectului.
Democrația nu înseamnă doar dreptul de a candida. Înseamnă și datoria de a ști când să pleci.
