Editorial

Războiul de la miezul nopții

Am plecat într-o călătorie de… cunoaștere de sine, glumeam cu ai mei înainte să pornesc. În realitate, mi-am dorit să alerg puțin prin țări pe care noi, românii, nu le considerăm foarte atractive vara: Ungaria, Slovacia, Polonia, țările Baltice. Am desenat, fără să vreau, conturul unei țări care are un instinct istoric aparte: acela de a se învecina cu cine vrea ea – Rusia.

Mi-am planificat atent traseul, pe care l-am făcut cu o mașină electrică, din motive economice. Experiența cu electrica e precum o cură de slăbire: îți disciplinează drumul și programul. A fost interesant, uneori plin de peripeții. Să vă spun doar că, având un abonament modest de internet, m-am rătăcit în câmp atunci când drumul era blocat și aplicația nu mai arăta nimic. Da, chiar și în era în care suntem supravegheați electronic mai ceva ca în proza lui Orwell, am rămas fără repere.

În rest, interculturalitate, cordialitate, oameni primitori și educați. Mi-au plăcut polonezii în mod special – chiar dacă unii erau mirați că o electrică poate ajunge până la ei. Am ținut și un jurnal. Che Guevara avea „Jurnal de motocicletă”. Eu am ales „Jurnal cu electrica”. El, revoluționarul, visa să schimbe lumea și să descopere America Latină; eu nu-s revoluționar, dar mă bucur de o invenție care mie mi se pare revoluționară: mașina electrică. Bunicul însă mă suna și îmi spunea că mai bine îi pun pânze, că transportul ar fi mai ieftin și mai eficient.

Ajuns acasă, citesc știrile: Trump se întâlnește cu Putin în Alaska. Face pace? Poate nu. Comerț sigur. Mi-a venit în minte gluma cu evreii chemați pe front: „Să luptăm până la unu!”, zice comandantul. „Și după unu? – Păi după unu, facem comerț.”

Pe drum am poposit și la Riga, într-un hotel de trei stele. Nu-i mai dau numele – secret de călătorie. Student fiind, trei stele sunt normale. Numai că aici s-a petrecut povestea: în toiul nopții, alarma de incendiu a început să urle. M-am prins greu ce înseamnă – nu am exercițiul evacuărilor. Noi trăim în pace, slavă Domnului. Cu greu m-am smuls din somnul adânc după o zi lungă de condus „după reguli, dar în ritm de rock”.

Am ieșit în curte. Nici bombe, nici flăcări. Dar vacarm cât pentru un război. Două grupuri de doamne în vârstă se certau de mama focului. Una vorbea într-o germană repezită, cealaltă riposta în engleză. Nu era dialog, ci două monologuri furibunde. Am încercat să mediez: nemțoaicele, văzând că știu germană, m-au rugat să traduc englezoaicelor. Așa am ajuns „procuror de caz”, încercând să înțeleg cine, ce și de ce. Totul pornise de la o țigară aprinsă în cameră care declanșase alarma.

Am făcut eu pace cât am putut, dar dimineața am plecat mai devreme, să nu mă trezesc și la micul dejun în mijlocul unui nou front.

Nu știu dacă „războiul” a continuat. Dar dacă-l cunoașteți pe Trump, dați-i un semn: premiul Nobel pentru pace nu se dă doar pentru Rusia și Ucraina. Vacarmul verbal al doamnelor anglo-saxone părea un război total.

Andrei Negoiță

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *