Dimineața m-a întâmpinat cu un cer senin, tivit de câțiva nori pufoși, ca și cum orașul ar fi vrut să-mi facă intrarea mai blândă. Am pornit la pas pe străduțele pietruite ale orașului vechi, unde turlele bisericilor răsar dintre acoperișuri roșcate ca niște repere pentru călători. Prima mea oprire a fost în fața Bisericii Sfinților Petru și Pavel, cu turnurile sale gemene și cu fațada în nuanțe calde. Nu bănuiam că dincolo de zidurile ei simple se ascunde un univers alb, sculptat în stuc, cu peste două mii de figuri – îngeri, flori, sfinți și scene biblice – ca un poem în piatră.
Am continuat pe sub arborii înalți ai parcului Sereikiškės, unde liniștea era spartă doar de pașii câtorva trecători și de clinchetul bicicletelor. Dincolo de aleea cu flori roșii, Palatul Prezidențial își purta istoria în tăcere: fusese odinioară reședință episcopală, apoi casă a guvernatorului rus și, în vremurile de acum, sediu al președintelui Lituaniei.
Drumul m-a condus spre râul Neris, oglinda orașului. Am urcat pe pod și am privit ambele maluri: pe unul, promenade verzi, pe celălalt, clădiri vechi, cu ferestre care păreau să fi văzut multe povești. În depărtare, se ridica silueta Bisericii Sf. Rafael, iar turlele sale păreau niște sulițe de lumină împungând cerul.
Apoi, am urcat dealul verde al castelului. Vântul aducea miros de iarbă caldă, iar sus, Turnul Gediminas se ridica ca un străjer din cărămidă roșie. Legenda spune că aici, în 1323, Marele Duce Gediminas a visat un lup de fier care urla atât de puternic încât vocea lui răsuna peste tot. Un preot păgân i-a tălmăcit visul: trebuia să ridice un oraș care să fie auzit în toată lumea. Și astfel, a apărut Vilnius. Priveliștea de sus m-a făcut să înțeleg ce înseamnă asta – acoperișuri medievale, râul curgând domol și turlele albe care punctează orizontul.
Coborârea m-a dus direct în Piața Catedralei, unde clădirea albă, cu coloane clasice, se înălța în lumina amiezii. Alături, Turnul Clopotniță stătea singur, ca o santinelă separată de zidurile catedralei. Se spune că pe locul acesta era cândva un templu dedicat zeului baltic Perkūnas, iar creștinismul a transformat locul în centrul spiritual al orașului.
După-amiaza am rătăcit prin curțile Universității din Vilnius, fondată în 1579, unde studenții se plimbau cu cărțile în brațe, iar zidurile purtau straturi de istorie – gotic, baroc, clasicism – ca pe niște haine suprapuse ale aceluiași trup.
Spre seară, m-am întors pe malul râului Neris. Apa reflecta apusul, iar orașul se pregătea să adoarmă. Turnurile bisericilor se colorau în aur, iar străzile pietruite deveneau mai tăcute. Am simțit atunci că Vilnius nu este doar un loc, ci un palimpsest de povești, fiecare colț purtând urme din alt timp.
Și m-am gândit că poate și eu, trecând pe aici, am lăsat o umbră de poveste în orașul Marelui Duce Gediminas.
Andrei Negoiță
